Război contra Iranului

O echipă de experţi ai Agenţiei Internaţionale Pentru Energie Atomică s-a deplasat în Iran spre a discuta cu responsabilii locali despre reluarea negocierilor privind programul nuclear al Teheranului. Iranul continuă să afirme că n-ar fi pe cale să producă bombe atomice, dar mai nimeni nu-i crede pe liderii persani.

În răstimp, şeful Conferinţei pe teme de Securitate de la München, Wolfgang Ischinger, un influent diplomat german, a reacţionat la crescânda tensiune marcând relaţiile dintre occident şi teocraţia iraniană.

Fostul ambasador al Germaniei la ONU, a deplâns tot mai stridentul „zăngănit al armelor”, şi a avertizat faţă de un război cu Iranul. Ţară care, potrivit autorităţilor americane, va fi în stare să-şi procure bomba atomică într-un interval de cel mult un an.

În context, Ischinger a cerut lumii şi, în primul rând Israelului şi SUA să gândească la eventualitatea ca Iranul să intre în posesia armei atomice. El a sugerat că ar fi bine ca Apusul să se obişnuiască încetul cu încetul cu gândul unui Iran care să dispună de un arsenal nuclear. Potrivit lui, războiul n-ar trebui să fie, în acest caz, singura opţiune.

Or, până acum, mantra oficială, occidentală, calificase ideea unui Iran nuclearizat ca o opţiune inadmisibilă.

Nu întâmplător occidentul are mari probleme să accepte ca bomba atomică să fie la îndemâna unui regim fundamentalist-islamic, precum cel de la Teheran.

Acest regim nu s-a mulţumit să ameninţe în repetate rânduri ţările vecine. Liderii săi, notorii negaţionişti ai Holocaustului, au evocat şi eventualitatea unui genocid, cerând, nu odată, „ştergerea de pe hartă a Israelului”.

Pe de altă parte e clar că politica sancţiunilor a dat greş. După cum a recunoscut de altfel şi Wolfgang Ischinger. Ceea ce diplomatul german a omis să adauge e faptul că sancţiunile parţiale impuse Iranului au fost adoptate tardiv şi fără nicio tragere de inimă, fiind limitate şi torpilate sistematic de ţări precum Rusia lui Putin şi China comunistă.

Că şi-au ratat, ca atare, efectul nu poate fi de mirare. Dar ce e oare de făcut pentru ca Iranul să nu devină sursa coşmarului peren al secolului XXI?

Presa europeană şi globală e plină de recomandări, temeri şi sugestii, privind un virtual raid israelian. Nu puţini arabi speră ca fie SUA, fie Israelul să scoate castanele Comunităţii Internaţionale din foc şi să distrugă facilităţile nucleare subterane ale iranienilor.

Deşi se discută din ce în ce mai mult despre această alternativă, nimic nu e mai puţin sigur decât declanşarea unui astfel de atac.

Deşi Leon Panetta, şeful Pentagonului, şi-a reiterat recent, afirmaţia, potrivit căreia SUA nu vor permite Teheranului să intre în posesia de arme nucleare, e greu de întrevăzut ce ar face America sub actuala ei administraţie ca să-i împiedice pe iranieni să-şi fabrice bomba.

Actualul Executiv de la Washington s-a arătat eminamente ostil oricărei opţiuni militare menite să rezolve criza iraniană. Şi, deşi Obama se află în campanie electorală şi are tot interesul să le demonstreze americanilor că adversarii săi republicani n-au dreptate să-l califice drept cel mai anemic preşedinte din istoria Americii, declaraţiile sale muşchiuloase la adresa Iranului n-au convins prea multă lume.

La rândul lor, israelienii au toate motivele să se ferească să repete o operaţiune similară raidului care a distrus centrala nucleară irakiană de la Osirak, la începutul anilor 80. Un atac împotriva Iranului înarmat de ruşi ar fi riscant, din punct de vedere militar şi ar implica pericolul unei izolări încă şi mai riguroase a statului evreu.

Concomitent, conform unor analişti, chiar şi o operaţiune militară încununată de succes ar fi prea puţin în stare să obţină altceva decât un simplu răgaz, o amânare a scadenţei, o tergiversare a momentului în care Iranul va deveni o putere nucleară.

O oarecare frânare a procesului iranian de producţie a bombei a şi avut loc şi ar putea continua graţie infiltrării şi virusării sistemului informaţional iranian, ori în urma altor operaţiuni derulate de serviciile secrete apusene.

Totodată, americanii şi israelienii şi-au continuat munca de perfecţionare a scuturilor lor antirachetă, după cum reiese din însemnările expertului israelian Barry Rubin, care, ca şi Wolfgang Ischinger, consideră că ar fi util ca statul evreu să se acomodeze cu ideea unui Iran nuclearizat.

La urma urmei, americanii au acceptat la un moment dat şi ei ca Rusia sovietică să intre în posesia bombei atomice. Există însă o notabilă diferenţă între totalitarismul comunist şi cel islamisto-fundamentalist. Promotorii celui din urmă nu pot fi bănuiţi că sunt lideri raţionali.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident