1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Putin nu este decât o parte a problemei ruseşti

De la Sfânta Rusie pravoslavnică, la crearea unui naţiuni: un proces eşuat, care zguduie şi astăzi Europa.

Dacă ar fi să-l credem pe Alain Besançon, Rusia nu şi-a domolit nici astăzi ambiţia mesianică, continuând să mimeze gesticulaţia impunătoare a unui imperiu. Dar, spre deosebire de alte epoci, ea nu mai are ca vocaţie nici creştinismul pravoslavnic, nici socialismul şi nici panslavismul. Ceea ce a rămas este doar recursul modest la naţionalismul rus, acolo unde el mai poate găsi puţin sprijin. În Crimeea şi poate şi în câteva alte regiuni din estul Ucrainei există o populaţie de origine rusă, care poate fi cu uşurinţă mobilizată să protesteze împotriva guvernului de la Kiev, cu atât mai mult cu cât primul lucru pe care l-au făcut revoluţionarii a fost să interzică limba rusă.

Rusia nu mai poate invoca însă niciun mesaj spiritual şi nicio ideologie. Cândva, Uniunea Sovietică avea în Occident o mulţime de prieteni gata să protesteze dacă idealul revoluţiei era pus la îndoială; în schimb, simpatizanţii Rusiei de astăzi sunt extrem de timizi, fiind lipsiţi de orice argumente de natură intelectuală. Ofensiva Rusiei în Crimeea pare să fie de aceea doar o mică incursiune provincială cu miză modestă, ale cărei limite pot fi întrevăzute cu uşurinţă.

Nu putem ignora însă consecinţele pe care le-ar avea slăbiciunea reacţiei occidentale. Potrivit unui analist rus care invocă surse de la Kremlin, preşedintele Vladimir Putin ar intenţiona nu doar să se asigure că va păstra Crimeea, ci să rupă Ucraina în două, după linia de separaţie lingvistică, care leagă cu aproximaţie Harkov de Odessa. Acesta ar fi scopul pentru care Viktor Ianukovici este susţinut pe mai departe, căci el ar putea fi util la un moment dat ca preşedinte ”legitim” al Ucrainei de est. În acest scenariu, Rusia şi-ar întări influenţa asupra Ucrainei de est, cealaltă parte a ţării guvernată de la Kiev putând evolua liber pe orbita occidentală. (vezi Alexander Nekrasov, fost consilier prezidenţial la Kremlin, Al Jazeera)

Rusia acţionează astăzi pe temeiul a trei lucruri de importanţă inegală. Pe de o parte mizează, aşa cum se poate uşor descifra, pe faptul că occidentalii nu vor recurge la forţa militară. Această prudenţă a Vestului le permite să avanseze treptat în Ucraina şi să ocupe fără rezistenţă teritoriile cu majoritate rusească, stimulând totodată manifestaţiile anti-Kiev de la Doneţk, Harkov, Dnipropetrovsk sau Odessa.

În al doilea rând, ruşii se bizuie pe faptul că Occidentul nu va reuşi să vorbească la unison. Am văzut de pe acum divergenţele care s-au creat în ce priveşte sancţiunile comerciale care ar putea fi impuse Rusiei.

În a treilea rând este destul de probabil ca preşedintele Putin, acuzat astăzi că încalcă normele internaţionale intervenind împotriva unui stat suveran, să amintească atât europenilor cât şi americanilor intervenţia din 1999 împotriva Serbiei. Pe atunci, până şi cei mai pacifişti dintre europeni au fost convinşi de legitimitatea unei intervenţii militare fără aprobarea Consiliului de Securitate al Naţiunilor Unite, cu scopul de a preîntimpina un nou genocid în mijlocul Europei.

Evident Rusia nu ar putea invoca cu onestitate ceva similar, ar putea în schimb recurge la înscenări care să creeze pretextul unor acţiuni militare nedisimulate. Fostul preşedinte Ianukovici a cerut de altfel Moscovei să trimită trupe pentru protecţia civililor care s-ar afla în pericol. Expertul în drept internaţional Michael J. Glennon (citat de Robert Kagan în Of paradise and power) susţinea în 2003 că, din cauza încălcării sale repetate, principiul nonintervenţiei cuprins în Carta Naţiunilor Unite nu mai poate fi calificat ca o lege internaţională. Rusia îşi face, probabil, planuri că poate avansa pe terenul acesta şubrezit de toate precedentele cunoscute.

Este greu de crezut că Rusia mai poate fi îndepărtată din Crimeea. Luni după-amiaza primul-ministru Dmitri Medvedev a dispus începerea lucrărilor pentru construirea unui pod peste strâmtoarea Kerci, care desparte Crimeea de regiunea Krasnodar din Rusia. Chiar dacă exista încă de anul trecut un acord cu Ucraina pentru construirea podului, graba indică hotărârea Moscovei de a-şi consolida rapid noile poziţii.

Dar o acţiune mai convingătoare a ţărilor occidentale ar putea opri avansul Rusiei în estul Ucrainei, dacă nu cumva este deja prea târziu. Scenariul din Crimeea s-a repetat şi la Doneţk, acolo unde militanţii pro-Rusia au ocupat sediul principalei clădiri administrative, cerând un referendum pentru obţinerea autonomiei regiunii Donbas sau alipirii la Rusia. Este uşor de prevăzut că acelaşi tipar va putea fi aplicat şi în celelalte centre regionale cu o semnificativă componentă rusească.

Cancelarul Angela Merkel încearcă pe căi diplomatice să-l convingă pe Putin să renunţe la planurile sale, dar, aşa cum arată chiar unii specialişti ai relaţiilor ruso-germane, influenţa Germaniei asupra Rusiei nu ar trebui supraestimată. (Stefan Meister, ECFR citat de Le Figaro).

În orice caz este clar poate pentru toată lumea că logica Rusiei este complet diferită, că vine parcă din alt secol, făcând practic imposibil un dialog real. Istoricul britanic Geoffrey Hosking arăta într-o sinteză a istoriei ruseşti că principala problemă a Federaţiei Ruse actuale „nu este neapărat faptul că include un mare număr de cetăţeni de altă naţionalitate decât cea rusă. Problema e mai degrabă faptul că aproape 25 de milioane de ruşi (plus câteva milioane de vorbitori de limbă rusă) au rămas în afara cadrului Federaţiei, deveniţi dintr-o dată străini într-un spaţiu pe care se obişnuiseră să-l considere patria lor. Pe lângă toate acestea, aproape toţi ruşii s-au obişnuit cu graniţele Uniunii sovietice, venindu-le astfel destul de greu să considere Ucraina, Bielorusia şi mare parte din Kazahstan ca fiind ţări străine.”

Rusia nu mai este un imperiu, în ciuda întinderii sale, dar nu a ajuns nici un stat naţional. S-ar putea ca Alain Besançon să se înşele în ce priveşte componenta „religioasă” a expansiunii ruseşti şi să asistăm de fapt la frământările anacronice ale unui fost imperiu care încearcă să devină un stat naţional. „În Rusia însă - avertiza Hosking cu vreo 17 ani în urmă - acest lucru nu se va putea întâmpla fără tulburări care vor afecta şi ţările vecine”. Nu întâmplător preşedintele puterii care a modelat lumea postmodernă în care trăim a spus despre Rusia că „se află de partea rea a istoriei”. (Barack Obama)

În cele din urmă, întrebarea este dacă înţelegerea mai profundă a crizei răsăritene ar putea ajuta procesul politic, evitând costuri exagerate.