1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Putin, Hitler şi comparaţiile

Există un "nou pact ruso-german asupra Estului Europei”, după cum scrie Valentin Naumescu? Şi cum se articulează unele din cele mai profunde dedesubturi ale crizei ucrainene din perspectiva germanilor şi esteuropenilor?

Demonstraţie la Simferopol, în martie 2014

Demonstraţie la Simferopol, în martie 2014

Oare cum s-ar împăca prezumtivul "nou pact ruso-german", dacă ar exista, cu declaraţia fără echivoc a Angelei Merkel, potrivit căreia anexarea Crimeei e o "foarte clară încălcare a dreptului internaţional"?

Dar cu actuala dispută politică ruso-germană privind comparaţiile dintre Hitler şi Putin pe care Moscova susţine oficial că le-ar fi făcut, în mod "provocator", ministrul german de finanţe, Wolfgang Schäuble?

Prin vocea şefului diplomaţiei ruse, Lavrov, Moscova a protestat vehement la explicaţiile furnizate recent de Schäuble, unul dintre miniştri creştin-democraţi germani cu experienţa guvernamentală cea mai bogată. Întrebat de copiii unei şcoli germane despre Crimeea, Rusia şi Ucraina, demnitarul berlinez le-a explicat elevilor situaţia, recurgând la o paralelă istorică. Potrivit declaraţiei sale, „cunoaştem toate acestea din istorie. Şi Hitler s-a folosit de aceste metode în Ţara Sudeţilor şi multe altele”.

Cine ce a spus

Simultan, ştiind cât de sensibilă e această chestiune, experimentatul ministru a ţinut să sublinieze în faţa elevilor că nu face comparaţii, „întrucât ar fi vorba de comparaţii imposibile”. Demnitarul CDU avea să reia şi să sublinieze şi ulterior, în repetate rânduri, această sintagmă, în reacţie la puternicul tir declanşat împotriva sa şi susţinut zile în şir nu doar de extrema stângă, ci şi de către voci din propria tabără politică.

„N-am comparat pe nimeni cu Hitler, doar nu sunt tâmpit”, a mai spus el, textual, într-un interviu televizat transmis de televiziunea publică germană ARD. Dar Schäuble a refuzat să-şi ceară scuze, să regrete ce-a spus ori să-şi considere declaraţiile eronate.

Mai precaută, Angela Merkel a declarat că, din punctul ei de vedere, „anexarea Crimeei e un caz de sine stătător”. Şefa executivului german a adăugat că are "de lucru până peste cap" cu faptul că alipirea la Rusia a peninsulei din Marea Neagră "este o foarte univocă încălcare a dreptului internaţional, iar asta e ceea ce contează astăzi”.

Cancelara a optat, ca atare, pentru o afirmaţie net mai inofensivă şi diplomatică decât cea a ministrului ei, care, ca atare, a fost cotată de unii observatori ca o „distanţare de declaraţia lui Wolfgang Schäuble".

Ori de cea a fostei şefe a diplomaţiei americane, Hillary Clinton, prima personalitate politică occidentală importantă care, într-un târziu, a recurs la aceeaşi paralelă spre a explica evenimente similare. Evenimente generate de abuzul utilizării de conflicte etnice imaginare întru cucerirea de teritorii sau destabilizarea lor. Nu pluteşte nicio îndoială asupra intenţiei doamnei Clinton de a avertiza astfel împotriva ispitei împăciuitorismului, a unei sinucigaşe politici de appeasement, de felul celei care, în mod fatal, i-a încurajat în anii 30 pe nazişti, deschizând larg poarta către crimele lor.

Cine ce a făcut

Nu trebuie uitat, în context, că, la finele anilor 30, Hitler şi-a motivat expansionismul, afirmând că ar da curs cererilor de ajutor ale germanilor sudeţi, minoritari în Cehia. Nu altfel şi-a justificat Hitler agresiva politică faţă de Polonia, a cărei invadare a sfârşit prin a declanşa cel de-al doilea război mondial. La rândul ei propaganda Moscovei a susţinut că Rusia ar fi, chipurile, "obligată" să sară în ajutorul ruşilor din Crimeea.

Înseamnă toate acestea că poate fi pus un semn de egalitate între Putin şi Hitler? Câtuşi de puţin. E un fapt că Hitler a declanşat conflagraţia în cursul căreia regimul său a pus în aplicare cea mai monstruoasă crimă în masă din istorie. El, guvernul său, partidul său şi birocraţia din subordinea lor au organizat în numele germanilor şi al unei presupuse "superiorităţi" rasiale genocidul antievreiesc, în speţă asasinarea sistematică, pe cale industrială, a populaţiei evreieşti din Europa.

A fost şi rămâne, incontestabil, o crimă singulară. Una fără precedent şi fără egal, intrată în cărţile de istorie ale lumii civilizate sub denumirea de Holocaust. Graţie democraţiei şi ancorării ei în alianţele occidentale, partea apuseană, federală a Germaniei postbelice şi-a asumat clar şi fără echivoc acest capitol, cel mai întunecat al întregii istorii naţionale.

Aflată sub ocupaţie rusească şi în sistemul de alianţe subordonat Uniunii Sovietice, cu Vladimir Putin kaghebist la Dresda, Germania comunistă a refuzat elementara igienă morală a acestei asumări, vehiculând despre ea însăşi mitul antifascismului victimizat. În schimb, RDG a cultivat decenii la rând, cot la cot cu Rusia stalinistă şi brejnevistă, precum şi cu alte regimuri comuniste est şi central-europene, cel mai deşănţat antisemitism, ascunzându-l punctual sub faldurile antisonismului.

Incontestabil, comparaţiile istorice sunt cât se poate de riscante. Iar Putin, e adevărat, n-a comis vreun genocid. Şi deocamdată nu a declanşat nici un război mondial.

Dar ideologii săi, de felul lui Alexander Dughin, îşi extrag sevele doctrinare antidemocratice, antisemite şi antioccidentale nu doar dintr-o variantă de fundamentalism ortodoxist amintind de legionarism, ci şi din surse staliniste şi naziste. Iar metoda aplicată în Crimeea – „ajutorarea” manu militari a minoritarilor de etnie proprie printr-o invazie în ţara vecină - e riguros aceeaşi precum cea transpusă de regimul nazist în anii 30 ai veacului trecut în Cehia.

Manipularea conştiinţei istorice şi a clivajului ei

E grotesc, prin urmare, ca tocmai Rusia lui Putin să reproşeze cuiva recursul la o paralelă istorică absolut firească şi întemeiată.

Dar Moscova ştie bine că atinge şi că poate exploata propagandistic un punct nevralgic pentru mulţi germani. Care, tocmai pentru că şi-au asumat şi regretat propria cădere în infern, cea petrecută sub nazişti, nu detestă nimic mai viguros decât orice ieşire în măsură a fi cotată ca expresie de revanşism ori amnezie.

Concomitent, propaganda Kremlinului joacă abil pe claviatura clivajului, disjuncţiilor, disonanţelor şi tensiunilor din conştiinţele şi narativele istorice ale naţiunilor europene, spre a-şi promova politica imperialistă.

În acest context, Moscova inervează nu doar frica de fascism a vestului, de pildă în propaganda împotriva noii conduceri ucrainene, insistent acuzate de extremism de dreapta şi rasism, ci gâdilă simultan şi cele mai diverse reflexe de tip ultranaţionalist. De pildă, latenţele fascistoide restante în segmente din fericire marginale ale popoarelor vecine, invitate, precum românii, să se înfrupte din „cadavrul ucrainean”.

În fond, astfel se pot lesne exploata dorinţele şi angoasele oricui. De pildă pe ale oficialilor germani, care au refuzat dislocarea de trupe NATO în est, pentru ca nu cumva să dea propriilor concetăţeni şi mai cu seamă Rusiei impresia escaladării tensiunilor de la Berlin. Deşi, după cum just observă un editorialist în Frankfurter Allgemeine Zeitung, escaladarea fusese generată chiar de Putin, prin raptul său teritorial.

Nu mai puţin abil manipulează agitpropul Kremlinului frica, din păcate, pe moment, justificată a est-europenilor de a fi, din nou, lăsaţi singuri în jocul dintre marile puteri şi de a se regăsi jertfiţi pe altarul unei istorii nedrepte. S-a mai întâmplat, la München, în 1938. S-a întâmplat şi în epoca funestului pact Hitler-Stalin. Ori la Yalta, când aliaţii au făcut gafa istorică de a-i concede lui Stalin jumătate din Bătrânul Continent.

Dilema germană

Nu ştiu să existe un „nou pact ruso-german asupra Estului Europei”. Deşi are interese economice în Rusia şi o oarecare dependenţă energetică de Moscova, Germania e o democraţie care nu s-a disociat de societăţile deschise, apusene. E o ţară care continuă să facă parte din NATO şi Uniunea Europeană, iar nu din „uniunea euroasiatică” preconizată de stalinisto-fascişti precum Dughin, pe care potrivit tuturor indiciilor încearcă s-o realizeze în prezent Vladimir Putin.

Acestea fiind spuse, Germania şi aliaţii ei occidentali nu sunt la adăpost de posibile noi şi serioase greşeli de estimare a Rusiei lui Putin. Hamletizările germane au surse multiple. Una e dilema izvorâtă din istoria proprie. Iar alta, atitudinea administraţiei americane, clară şi univocă aparent doar în refuzul categoric de a se opune militar oricărei actuale ori virtuale agresiuni ruseşti în zonele situate între NATO şi federaţia rusă.

Dar n-ar fi bine să se subestimeze înţelepciunea actualului guvern german, care, în faţa crizei ucrainene, dă semne, totuşi, că a înţeles, ca şi conducerile de la Washington, Paris şi Londra, importanţa esenţială a păstrării coeziunii apusene.

Nu mai puţin vitale sunt comparaţiile istorice justificate. Oricât ar fi ele de riscante, în absenţa celor îndreptăţite n-ar exista cunoaştere ori şansa de a ne feri să repetăm în neştire greşelile cataclismice ale trecutului.