1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Putin - cu ramura de măslin la Teheran

Programul nuclear al Iranului dă bătaie de cap nu doar administraţiei Bush. Şi Vladimir Putin se arată profund preocupat de ambiţiile Teheranului, dovada constituind-o chiar vizita acestuia în Iran.

default

Vladimir Putin primit de Mahmud Ahmadinejad

Evenimentul se petrece la circa 60 de ani după ce s-a consumat ultima vizită a unui şef al Kremlinului în statul teocratic.

Un lucru nu i se poate reproşa preşedintelui Vladimir Putin : felul în care ştie să apere interesele Rusiei. Cel mai proaspăt exemplu al acestei abilităţi, care de altfel face parte din îndatoririle oricărui şef de stat, este vizita la Teheran unde a luat parte la Conferinţa Ţărilor Riverane la Marea Caspică. Faptul demonstrează că Putin nu ţine prea mult cont de poziţiile adoptate de Statele Unite şi Uniunea Europeană în litigiul generat de programul nuclear iranian.

Un mesaj împachetat convenabil

Chiar dacă mesajul Şefului Kremlinului nu a fost nici nou nici senzaţional, el a fost emis « avantajos » : Iranul are fireşte, dreptul de a exploata paşnic energia nucleară.

Enunţat de Bush, Sarkozy sau Merkel,acelaşi mesaj sună însă altfel la urechile mullahilor. Fiindcă, spre deosebire de colegii săi occidentali, Putin a evitat în contextul dat să învinuiască în acelaşi timp Iranul şi de intenţia fabricării pe ascuns a armelor nucleare.

Nealăturîndu-se celor care solicită o înăspprire a sancţiunilor împotriva Teheranului, Putin avertizează în schimb asupra riscului unor măsuri militare respingînd în consecinţă şi ameninţările de acest fel.

Iranului, această tactică nu-i poate fi decît pe plac cu atît mai mult cu cît atît Putin cît şi liderii celorlalte state riverane la Marea Caspică s-au angajat să nu permită desfăşurarea unor operaţiuni militare de pe propriul lor teritoriu.

Frontul anti-iranian se fisurează

Washingtonului această reticenţă trebuie să-i dea de gîndit. Ea pare a confirma absenţa unui front unitar comun împotriva Iranului. Chiar dacă pînă acum ruşii şi chinezii au fost de acord cu măsurile adoptate, ei dau tot mai clar de înţeles că tovărăşia de drum nu va mai dura prea mult : Pekinul este furibund văzînd cum occidentul îl onorează pe Dalai Lama iar Moscova practică fără ezitări politica unei mari puteri.

In relaţiile cu Iranul s-ar putea ca această nouă linie politică să nu fie chiar atît de evidentă. Rusia nu se simte obligată în vreun fel faţă de Teheran, valorizînd în schimb conjunctura internaţională. Exemplul concret al acestei politici îl oferă reactorul de la Bushehr: începută de germani , construcţia a fost continuată de ruşi. Gata de a fi dat în funcţiune, inaugurarea reactorului este totuşi amînată sub cele mai diverse pretexte, fără a afecta relaţiile Teheranului cu Moscova şi nici acordurile de viitoare cooperare. Explicaţia amînării dării ar fi următoarea : Moscova doreşte să ţină sub control întreaga instalaţie. Pretenţia este cît se poate de legitimă : Rusia nu are nici ea vreun interes ca în reigune să apară noi puteri nucleare. Or, aceste interese pot fi atinse şi fără ameninţări şi sancţiuni ci pur şi simplu pe calea unor negocieri energice.

De reţinut ar mai fi însă cîteva elemente : ţările riverane la Marea Caspică şi Rusia sunt încă departe de a fi democraţii în sensul curent al termenului, chiar dacă ex-cancelarul Schröder i-a oferit bunului său prieten de la Moscova un certificat favorabil…

Si cum rămîne cu retorica belicoasă a Iranului la adresa statului Israel ? Nu cumva ameninţările proferate de mullahii de la Teheran au indus şi bănuielile că Iranul lucrează intens la fabricarea armei atomice ? Şi nu cumva exemplul Coreii de Nord încurajează regimuri autocratice să transforme programele lor nucleare în instrumente de şantaj pentru a-şi atinge anumite ţeluri ? Realitatea de zi cu zi demonstrează însă că pînă şi inofensivul ţiţei şi volatilele gaze naturale au devenit instrumente ale politicii , la nivel global…