1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Puteri mari, probleme mari: China faţă cu Apusul

Cum se raportează germanii şi occidentalii la China comunistă? Atitudinea vestului faţă de imperiul de mijloc e plină de contradicţii...

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, cu premierul Chinei, Wen Jiabao

Cancelarul Germaniei, Angela Merkel, cu premierul Chinei, Wen Jiabao

Circula pe vremuri o glumă, de la Monthy Python citire, potrivit căreia chinezii ne-ar fi simpatici pentru că, deşi ne ajung nouă, europenilor, doar până la genunchi, rămân invariabil foarte prietenoşi. Situaţia s-a schimbat între timp. Economic, chinezii au crescut enorm. Ca şi Germania China e, pe moment cel puţin, una dintre cele mai dinamice ţări de pe scena internaţională, în timp ce SUA şi Japonia au pălit mult în ultimii ani.

Politic, China continuă să fie o temă complexă şi controversată în Germania. Soarta disidenţilor, sălbatica represiune din Tibetul ocupat de chinezi rămân subiecte perene. Dar şi crescânda importanţa economică a Chinei comuniste e insistent abordată de observatorii din Apus.

Recenta vizită în centrul Europei a premierului chinez Wen Jiabao, drăgălăşeniile mutuale schimbate de cancelară şi de şeful de guvern al imperiului de mijloc comunist la târgul de la Hanovra, principalul târg de produse industriale din lume, la care China a fost anul acesta ţara parteneră, n-au scăpat presei germane.

Cum nu i-a scăpat nici risipa de zâmbete şi voie bună marcând atitudinea celor doi lideri, ori impresionantele cifre, statistici şi curbe cuantificând uriaşa creştere a afacerilor germano-chineze, investiţiile mutuale şi profiturile grase extrase din ele.

Süddeutsche Zeitung publica zilele trecute, pe o pagină întreagă, un articol intitulat „Republica Volkswagen”, referitor la China, ţara în care concernele automobilistice germane, şi în special producătorii de maşini de lux au investit în ultimii ani multe miliarde şi au înregistrat rapid fabuloase creşteri de vânzări.

Audi, o filială a concernului Volkswagen, şi-a crescut cifra de afaceri chineze cu nu mai puţin de 41 la sută. Iar Volkswagen îşi construieşte o uzină în vestul Chinei, în regiunea minorităţii musulmane a uigurilor, o investiţie în valoare de 175 de miliarde de euro, care ar urma să producă 50.000 de automobile începând din 2015.

Chiar şi la Porsche a început să se muncească în ture suplimentare pentru ca să se poată asambla automobilele de lux şi sport înghiţite în număr tot mai mare de insaţiabila piaţă chineză.

Deloc de mirare că marele imperiu de la răsărit a devenit un soi de "drog dulce”, după cum îi spunea zilele trecute Chinei un ziarist german. Într-adevăr, China a asigurat şi continuă să asigure concernelor automobilistice germane o cascadă de recorduri în materie de vânzări şi câştiguri.

Concomitent, unii observatori atrag atenţia asupra faptului că există regiuni vaste în interiorul şi vestul Chinei care, departe de a-şi fi epuizat resursele de creştere economică, sunt, dimpotrivă, zone aflate abia la început de dezvoltare.

Dar China nu e, economic, doar un El Dorado. Există o serie de analişti care lansează şi avertismente tot mai clare, dincolo de cele iscate de masivul furt intelectual practicat la fel sistematic de chinezi ca şi încălcarea drepturilor omului. Se ştie că în China nu se aşteaptă mult înainte de a se proceda la contrafacerea produsele tehnologice importate.

Pe de altă parte, s-a înregistrat în ultima vreme o perceptibilă frânare a creşterii economiei chineze, iar riscul creării de supra-capacităţi în China a sporit considerabil. Nici tendinţele protecţioniste al regimului comunist nu trebuie ignorate.

În plus China a devenit şi un competitor tot mai redutabil. Potrivit unei prognoze germane, China va ajunge după 2015 să egaleze numărul de automobile vândute de americani. Enormul potenţial concurenţial al Beijingului va face ca, din 2025, aceeaşi Chină să ajungă să lase mult în urmă industria automobilistică americană.

Simultan, sistemul totalitar chinez şi agresivitatea cu care Beijingul urmăreşte să-şi întărească autoritatea internă şi să-şi extindă influenţa externă ridică probleme spinoase vecinilor şi occidentului.

Mai nou s-au comentat intens consecinţele refugierii unor disidenţi în reprezentanţele diplomatice americane din China. O autentică dilemă în raporturile sino-americane a generat bunăoară Chen Guangcheng, un militant orb pentru drepturile omului, care, condamnat la arest la domiciliu, a evadat şi pare să fi fost călăuzit de prieteni să-şi găsească azil în ambasada SUA din Beijing.

Nu e primul caz de acest fel. Şeful poliţiei din Chongking s-a adresat şi el consulatului american. Defecţiunea lui a provocat debarcarea unui înalt activist şi a cutremurat din temelii partidul comunist chinez.

Tratamentul aplicat disidentului orb va constitui, conform analiştilor, un test atât pentru administraţia Clinton şi raporturile sino-americane, oricum încordate din cauza vânzărilor de arme americane Taivanului, cât şi pentru conducerea Chinei comuniste.

De cealaltă parte, China s-a folosit de dreptul ei de veto în Consiliul de Securitate ONU spre a bloca în ultimii ani, împreună cu Rusia, tot mai multe încercări occidentale de rezolvare a unor litigii şi contencioase internaţionale. Siria nu e decât un caz în speţă.

Cu abordarea ei tot mai accentuat multilateralistă, Germania nutreşte, cu toate acestea, speranţe să poată convinge China comunistă să pună umărul la soluţionarea problemelor globale şi regionale pendinte, la aplanarea crizei datoriilor şi la proiectul stabilizării monedei euro.

Există, în context, o tendinţă a unei părţi a elitelor germane de a minimaliza divergenţele şi contradicţiile izvorând din clivajul de valori. Or, un stat totalitar precum China comunistă nu e totuna cu o democraţie şi cu o societate deschisă de tip occidental.

La Berlin se pleacă totuşi de la premiza pragmatică potrivit căreia, din moment ce nu vrea să-şi pună în pericol propria stabilitate şi creştere economică, China are tot interesul să dea o mână de ajutor la stabilizarea politică sau la refacerea economico-financiară a unor regiuni ajunse la ananghie.

S-a văzut însă că, în cazul crimelor împotriva umanităţii comise de regimul sirian poziţia SUA, a Germaniei şi a celorlalte democraţii occidentale a fost şi continuă să fie funciar diferită de a Beijingului.

Probleme ridică şi faptul că, la fel ca Rusia, China se vede în competiţie cu SUA şi cu occidentul. Beijingul ar vrea să elimine influenţa americană în special din spaţiul asiatic şi concurează tot mai mult cu americanii şi în cel european şi global.

Stagnarea niponă, declinul tot mai pronunţat prin care a trecut în ultimii ani economia americană şi simultana ascensiune a celei chineze n-au trecut neobservate în Europa. Nici europenii nu sunt la adăpost de ispita de a anticipa modificarea durabilă a arhitecturii de putere globale, în detrimentul SUA şi în beneficiul Chinei comuniste.

Totuşi precauţia se impune. Fiindcă la fel de bine se poate anticipa implozia imperiului de mijloc. Implozia e probabilă, mai devreme sau mai târziu, date fiind lipsa de democraţie a Chinei, autoritarismul regimului, injustiţia şi putreziciunea funciară a structurilor sale corupte şi presiunile interne, sociale şi politice imense iscate de birocraţie şi de sistemul totalitar.

Atunci când, pe fondul unei lumi globalizate, libere şi interconectate, tensiunile acumulate în China nu vor mai găsi un ventil în bunăstarea crescândă, presiunile vor începe să se manifeste exploziv. Iar imperiul comunist îşi va fi atins propriile limite ale creşterii.