1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Purim, Karadzici şi pojghiţa civilizaţiei

O coincidenţă fericită a împins o înaltă Curte ONU să-şi anunţe joi, într-o zi cu totul specială, verdictul decisiv în cel mai important proces pentru crime de război de la cele ale Tribunalului de la Nürnberg încoace.

Supravieţuitori, rude şi poze ale victimelor masacrului de la Srebrenica, la Haga, în faţa TPI judecându-l pe R. Karadzici

Supravieţuitori, rude şi poze ale victimelor masacrului de la Srebrenica, la Haga, în faţa TPI judecându-l pe R. Karadzici

Tribunalul Penal Internaţional de la Haga a hotărât să-şi pronunţe sentinţa de condamnare la 40 de ani de închisoare, inclusiv pentru genocid, a fostului lider al sârbilor bosniaci, Radovan Karadzici, la 22 martie 2016, în ziua în care evreii din întreaga lume celebrează Purimul. .

Această veselă sărbătoare rabinică, una din cele două nebiblice, incluse în calendarul religios israelit, aniversează salvarea, din forţe proprii, nu miraculoase, a evreilor, dintr-una din multiplele tentative de genocid cu care s-au confruntat în istorie. Purimul, "o tragere la sorţi" sui generis, marchează mântuirea de un genocid fizic, de tipul celui pus la cale de nazişti, nu doar de unul spiritual, precum cel celebrat de evrei de Hanukka.

Întrucât e o serbare carnavalescă, plină de voie bună, de Purim li se solicită evreilor să întreprindă o acţiune cu totul insolită pentru un neam obişnuit să diferenţieze net între bine şi rău, dreptate şi nedreptate, femeie şi bărbat, între sfânt şi profan.

Unor oameni ce-şi încep, prin tradiţie, ziua, cu laude aduse Creatorului pentru propria identitate, pentru capacitatea de a o desluşi şi de a despărţi adevărul de minciună, ca şi impulsul pozitiv, de cel negativ, li se cere să se îmbete până uită de o anume diferenţă. În speţă până li se şterge din memorie distincţia dintre numele, deci identitatea eroului salvator şi binecuvântat, pe de o parte, şi cele ale criminalului în masă, antisemit şi uneltitor, pe de alta.

Antisemitismul, identitatea omului liber, cea nedeterminată de ura faţă de celălalt şi de reacţia conştientă ori inconştientă la ea, memoria şi gândirea diferenţiată, faţă în faţă cu ura, cu generalizarea abuzivă, cu nebunia şi judecata maniheistă, excesiv simplificatoare, rescriind istoria şi manipulând, iată jaloanele dramelor totalitare.

În interiorul lor evoluează monstrul totalitar, fie el nazist, legionar, comunist, sau islamo-fascist. Din interiorul lor trebuie înţelese deraieri identitare, naţionalist-religioase, precum şi fapte „de arme”, epurări etnice şi crime în masă, împotriva umanităţii, precum cele comise în anii 90 de un psihiatru-poet ca Radovan Karadzici.

Şi tot în interiorul lor se va găsi sâmburele antisemitismului desfigurându-i spiritual pe mai toţi liderii totalitari. Chiar dacă victimele fărădelegilor ex-liderului de la Pale n-au fost evrei, ci, în primul rând, musulmanii bosniaci, iar în al doilea rând, indirect, prin pătarea indelebilă a istoriei sale naţionale, chiar compatrioţii sârbi ai inculpatului, faptele sale pot şi trebuie să fie calificate drept fasciste.

E, deci, just ca ele să fie judecate de un tribunal ONU, Organizaţia Mondială fiind creată, după Holocaust, tocmai pentru ca să nu se mai repete deşirări fără egal ale Civilizaţiei, precum genocidul fără precedent, de tip şi dimensiuni parţial singulare, la care au pus umărul naziştii şi complicii lor fascişti.

Oceane de cerneală au curs despre antisemitism, antiiudaism, iudeofobie, cum i se spune mai nou, ca şi despre subiecte conexe de felul naţionalismului, fascismului, naţional-comunismului, crimelor de război.

Nu e vorba aici, din păcate, de teme ţinând de un trecut apus definitiv. O dovedeşte antisemitismul teroriştilor islamişti, a căror iudeofobie virulentă, exaltată, fanatică, aminteşte de a căpitanului Legiunii, Codreanu şi a ciracilor săi ucigaşi în pădurea Jilava, în Văcăreşti sau Rahova, în timpul Pogromului din Bucureşti, din ianuarie 1941. O probează aprinderea nevrotică, inflamarea isterică, pe alocuri psihotică, a discuţiilor stârnite în România de "legea antilegionară", de oribila forma mentis, mutilându-i interior pe apărătorii pilonilor ideologici ai Gărzii de Fier.

Întrucât e clar că antisemitismul e de o tulburătoare actualitate, e util de amintit că au scris pagini memorabile despre acest subiect nu doar evrei bine informaţi, precum Hannah Arendt, ci şi istorici, filosofi şi psihiatri creştini sau atei. Jean Paul Sartre şi-a încercat mâna, parţial strălucit, pe marginea acestei teme delicate.

Dar existenţialistul francez a derapat şi el, grav, antisemit, când a a alunecat în marxism şi a încercat să determine identitatea evreiască prin raportarea ei la cea antisemită. Ca şi cum identitatea evreului n-ar putea exista din resurse proprii, ci doar ca expresie, fie şi indirectă, a deformantei ostilităţi sau uri faţă de el.

Net mai utile, dar, din păcate mai puţin citite şi citate mi se par, în context, studiile şi eseurile psihanalitice, sociologice şi religioase scrise despre antisemitism, sub imperiul exterminărilor săvârşite de regimul hitlerist şi aliaţi şi a pericolului extinderii, peste ocean, a iudeofobiei, de către savanţi de prim rang, emigraţi în SUA.

În „Anti-Semitism. A Social Disease”, o carte editată de Ernst Simmel la International Universities Press, New York/ Boston, 1946, ne edifică, între alţii, gânditori precum Horkheimer, Adorno, Fenichel, Bernhard Berliner, Else Frenkel-Brunswick şi Douglass W. Orr. Aflăm de la ei amănunte lămuritoare despre maladia extrem de infecţioasă a ostilităţii faţă de evrei şi, nu în ultimul rând, despre fundalul patologic, psihotic, sau, după unii, nevrotic al antisemitismului, ca şi despre cel sociologic, ţinând de psihologia şi impulsurile subconştiente ale maselor.

Reiese că iudeofobia nu e doar, sau neapărat, apanajul inepţiei şi lipsei de educaţie, o funcţie a invidiei, a unei proaste aşezări în viaţă, a unei religiozităţi insuficient ori deficitar gândite, a unor resentimente explicabile fără rest raţional, ci o boală. Una extrem de grea. Una, cu rădăcini extrem de adânci, nu doar în istoria umanităţii, ci, în mare parte subconştiente, şi în psihismul uman.

E o maladie potenţial pandemică, având urmări virtual cataclismice în viaţa şi moartea lumii, după cum s-a văzut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deloc întâmplător, antisemitismul exportat de nazişti în Orient, şi reaprins de KGB sub Brejnev în lumea arabă, a recotropit mai nou Occidentul, revenind cu jihadismul şi cu o parte din imigraţia musulmană. Nu vom înţelege provocarea totalitară jihadistă, una eminamente identitară, ţinând, între altele, de inadecvarea la modernitate, interculturalitate şi globalizare, fără să studiem pluridisciplinar şi-n profunzime varii forme de intoleranţă, între care antisemitismul.

A-l combate e azi, deci, mai important decât oricând. Aşa cum judecarea şi condamnarea criminalilor de război e un act imperios şi de justiţie şi de igienă, nu doar politică şi morală, ci, psihologică, neurologică şi psihiatrică. Exterminările de la Srebrenica şi condamnarea lui Karadzici la Haga, pentru genocid, ne semnalează cât de subţire a rămas, şi după Holocaust, pojghiţa civilizaţiei europene.

Purimul ne avertizează că precaritatea ei precede cultura apuseană. Şi ar putea s-o succeadă.