1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Provocarea ca tehnică de presă

Cine poate contesta resentimentul istoric dintre români și maghiari? Dar problema politică nu este existența resentimentului, ci forma sa de manifestare.

O întâmplare din Odorhoieul Secuiesc a provocat o mare agitație. La magazinul Kaufland, o unguroaică a refuzat să servească un client care a sfârșit pin a se declara victimă a românofobiei secuiești. Nu vom discuta problematica etnică, care a fost în, acest caz, mult supraevaluată, ci un aspect, în aparență, marginal. Bloggerul sau video-bloggerul în cauză ne anunță din prima clipă că scopul său nu este să cumpere mici, ci să verifice cât adevăr este în povestea că ungurii nu te servesc dacă vorbești românește. Așa cum s-a văzut, verificarea a fost condusă în mod tendențios, nu cu ostentație, ci doar atât cât să provoace un refuz, după care concluziile au venit de la sine.

Dar întrebarea este dacă tehnica provocării e legitimă în presă. E adevărat, autorul micului film nu e ziarist de profesie, blogul vehiculează însă o informație genuină prețioasă, îndeplinind exact același rol ca presa clasică. Succesul blogului a fost la un moment dat atât de mare, încât presa a tins să-i imite ”ținuta”, camuflând articole de opinie în formatul acesta de succes. Evident ”esența ” blogului se pierde, căci ea stă în spontaneitate și într-o libertate totală față de exigențele editorului. Dar în măsura în care blogul și presa clasică participă la același tip de conversație publică, având aceleași motivații de fond, le putem asimila aceluiași tip de discurs. Așadar este legitim să acționezi prin provocare?

Avem la dispoziție exemple mult mai ample ca ambiție și consecințe, așa cum a fost ancheta unor ziariști britanici de la ”The Sunday Times” care își propuseseră să-i atragă în cursă pe deputații europeni susceptibili de luare de mită. Dar, la fel ca în cazul de mai sus, chiar dacă acțiunea lor era încurajată de o aspirație etică, ziariștii nu dezvăluiau fapte petrecute sau măcar pe cale să se petreacă, ci provocau ei înșiși faptele în cauză. Ei nu făceau o anchetă printre deputații europeni, ci le testau acestora rezistența morală.

Este logic să presupunem că faptele care s-au produs ca urmare a unor acțiuni provocatoare nu s-ar fi produs în alte împrejurări. Dacă video-bloggerul de la Odorheiul Secuiesc nu ar fi declanșat cu tot dinadinsul o verificare a înclinațiilor discriminatoare, ”discriminarea” nu s-ar fi produs. Dacă ziariștii de la Sunday Times nu le-ar fi întins o capcană câtorva deputați europeni, mita nu ar fi existat.

Am văzut că nimeni nu contestă procedeul, preferând să comenteze într-un sens sau în altul faptele ”dezvăluite”. Dar ceea ce este important este chiar felul în care aceste fapte au ajuns să se producă. Provocarea transformă în fapt împlinit înclinații care ar fi putut prea bine să rămână nemanifestate și care, în starea lor de pură virtualitate, nu pot fi supuse incriminării.

Cine poate contesta resentimentul istoric dintre români și maghiari? Dar problema politică nu este existența resentimentului, ci forma sa de manifestare. Presupoziția celor care dau în vileag răbufnirile ungurești este că un ungur bun este acela care nu are niciun resentiment și nicio memorie istorică. Și prin urmare sunt mereu vânați și expuși toți aceia care ar nutri resentimente.

În realitate un ungur bun este pur și simplu unul care nu se lasă în voia resentimentului propriu. După cum un om bun, în general, este unul care își împune sieși o mulțime de restricții. Or, acțiunea provocatoare, chiar dacă se legitimează pe sine ca presă pusă în slujba binelui, scoate la suprafață ”ispite” camuflate și ținute până atunci sub control, care ar trebui, poate, să fie lăsate în starea lor de pură virtualitate.