1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Provocări şi tensiuni ruso-ucrainene

La o aruncătură de băţ de tancurile ruseşti s-au concentrat, în stare de alarmă, forţe ucrainene. Rusia acuză Ucraina de terorism în Crimeea. Ce hram poartă subita şi vizibila escaladare a tensiunilor ruso-ucraiene?

Rusia pretinde că ar fi dejucat un atentat terorist ucrainean în Crimeea

Rusia pretinde că ar fi dejucat un "atentat terorist" ucrainean în Crimeea

Cui aparţine vina amplificării conflictului dintre Moscova şi Kiev? Mai există şi în Occident destui oameni serioşi, care, necontaminaţi de împăciuitorismul apusean al ultimului deceniu, cunosc regulile jocului şi dispun de o cantitate suficientă de inteligenţă, demnitate şi curaj spre a rosti, nemachiat, adevărul.

Dar chiar şi unii dintre ei înclină uneori să-i acorde lui Vladimir Putin beneficiul nemeritat al îndoielii, deşi cunosc bilanţul regimului său nu doar în materie de agresiuni externe, ci şi în domeniul lichidării adversarilor şi criticilor săi. Şi cu atât mai mult în sfera spargerii tuturor recordurilor la proba falsificării tactice sau propagandistice a adevărului.

Fostul consilier de politică externă al cancelarului Helmut Kohl, Horst Teltschik, e un observator încercat. Teltschick a deplâns recent, la postul naţional de radio german, "dependenţa" OSCE şi a opiniei publice „de variantele diverse circulând pe tema celor petrecute recent în Crimeea”.

În fapt, mai bine de un deceniu şi jumătate de experienţă cu regimul Putin ar trebui să-i fi conferit vestului capacitatea de a se debarasa de această „dependenţă”. De a-i distinge pe oneşti de mincinoşi în aproape orice conflict retoric disputat cu Moscova.

Versiunea moscovită pretinde că forţele ucrainene, asistate ori chiar conduse de americani, cum a sugerat satrapul pro-rus al Crimeei, ar fi pus la cale „acte de sabotaj şi terorism” în peninsulă. Astfel, ar fi fost ucişi un militar rus şi un FSB-ist, cum se numesc foştii KGB-işti, agenţii serviciului secret rusesc. Cei doi, mai afirmă oficialităţile ruse, ar fi fost „împuşcaţi de ucraineni” pasămite „infiltraţi cu tancuri în Crimeea”. Iar FSB-ul ar fi „dejucat planurile” serviciilor de informaţii ale Kievului.

Culmea, satul Armiansk, care, conform oamenilor lui Putin, ar fi fost scena prezumtivei agresiuni ucrainene, e situat, după cum relevă Sabine Adler, o fostă corespondentă la Moscova a postului naţional de radio german, „în probabil cea mai bine păzită zonă a Crimeei ocupate de ruşi”. Tocmai într-o astfel de regiune să fi ales „americano-ucrainenii” să se infiltreze? Greu de imaginat stupiditate tactică mai mare şi neghiobie strategică mai amplă. Adler şi alţi observatori occidentali avizaţi se întreabă, de asemenea, pe bună dreptate, de ce oare nu s-a aflat nimic, zile în şir, de incident şi de prezumtivele „succese” ulterioare ale serviciului secret rusesc?

În fine, cui prodest escaladarea tensiunii politice şi militare, în urma căreia Moscova pompează în zona de conflict armament sofisticat şi concentrează forţe puternice, iar Ucraina, în replică, îşi dislocă la frontiere şi liniile de demarcaţie trupele anemice, rău pregătite şi încă şi mai rău înarmate? Vestului? Horst Teltschik numai naiv nu e. Cine oare să aibă interesul destabilizării Ucrainei, dacă nu Moscova? - se întreabă el.

Întrebarea e legitimă, dacă admitem că Ucraina nu are deocamdată vreun interes ieşit din comun să se destabilizeze singură. Iar Occidentul, dacă facem abstracţie de o operaţiune strict defensivă precum amplasarea unui scut antirachetă, fuge de ani de zile de orice litigiu cu Moscova.

Tehnica rusă din 1990 încoace e, mai mereu, aceeaşi, fie că e vorba de Ucraina, de Georgia sau de Republica Moldova. Primul test l-au suportat basarabenii, obligaţi, până azi, să accepte perpetuarea ocupaţiei militare ruseşti în Transnistria şi transformarea conflictului artificial cu separatiştii rusofoni din stânga Nistrului într-un conflict îngheţat.

Asemenea conflicte sunt numai bune de încălzit şi dezgheţat ori de câte ori Rusia simte nevoia să adune puncte politice interne, sau externe, ori să-şi destabilizeze vecinii de la soare-apune, ca să fie controlaţi mai lesne şi să nu se apropie prea mult de structurile euro-atlantice. Au gustat din mătrugana aceloraşi tactici şi gruzinii şi azerii în conflict cu armenii susţinuţi de ruşi, precum şi, mai nou şi, din nou, ucrainenii.

Potrivit lui Horst Teltschik, Putin e, pe moment, pe cai mari pe eşichierul diplomatic. Liderul de la Ankara tocmai i-a pupat papucul omologului său rus. Iar în Siria Moscova e în mare ofensivă împreună cu satrapul ei de la Damasc. Preşedintele Rusiei are în faţă, în toamnă, alegeri pentru Dumă, astfel încât, „date fiind neajunsurile economice interne ale Rusiei, orice triumf extern de felul destabilizării Ucrainei îi poate fi de folos”.

În fapt, e bine să nu ne amăgim. Deşi neglijate de o opinie publică occidentală obosită, agasată şi angoasată de propria vulnerabilitate la terorism islamist, luptele au continuat neabătut în ultimele săptămâni şi luni în estul Ucrainei. Aici, precum şi, cu mai puţine victime, în Republica Moldova şi în varii zone postsovietice de interes acut pentru Moscova, un vest neurastenic, anemiat de crize, plăteşte cu dobândă preţul propriilor inadecvări şi laşităţi.

Cât timp Occidentul va continua să acţioneze ca un leu de mucava, mizând exclusiv pe o diplomaţie flască, ezitantă, contradictorie şi timidă, care tinde să atribuie, laş, victimelor, nu agresorilor, vina pentru încordări, Putin va profita voios. Îşi va face de cap. Va plasa vestul în noi şi noi dificultăţi, reamorsând după nevoi aşa-zisele conflicte îngheţate, fără să treacă însă la război în toată regula.

În ce priveşte acuzele de sabotaj şi terorism, ele amintesc fatal de precedentul unei provocări celebre, de acum 77 de ani. Când Hitler a ordonat unităţilor sale SS capturarea, într-o operaţiune de comando, a unui post de radio regional la Gleiwitz, în Silezia. Atribuită de propaganda berlineză polonezilor, acţiunea se soldase cu moartea unui minoritar german notoriu pentru atitudinea sa pro-poloneză, fiind menită, după varii alte incidente de frontieră, să înfăţişeze lumii trupele Poloniei în ipostaza de "forţe agresoare". Naziştii au încercat să justifice astfel invazia în ţara de la răsărit prin care, la 1 septembrie 1939, a debutat cel de-al Doilea Război Mondial. Putin nu e Hitler. Dar îi stăpâneşte la perfecţie tehnica minciunii şi a provocării.