Protestul la germani: „Lasă-mă să fiu întâi de toate contra şi apoi mai vorbim”

Şi ajungem la zilele noastre, când tocmai a văzut lumina tiparului un volum al istoricului englez Ian Kershaw, în care acesta încearcă posibile explicaţii pentru scufundarea Germaniei lui Hitler în nebunia necontestată a Führerului. Şi, spune Kreshaw, nu doar dictatura, cu teroarea ei, sau teama de posibilul ocupant sovietic au fost frânele oricărei revolte în interiorul unui aparat militar care a răspuns la comenzi până la capăt, deşi acestea erau absurde iar finalul previzibil, ci şi tradiţia prusacă a armatei - cu disciplina, onoarea şi loialitatea faţă de ierarhia comunităţii.

E, probabil, explicaţia şi pentru anii ce au urmat celui de-al doilea război mondial. Bine, putem vorbi despre sporadice proteste antiamericane, prin anii 80, cum a fost cazul Rammstein - dar până la memorabilele după-amieze ale est-germanilor, istoria recentă nu consemnează prea multe momente de furie publică.

Abia când germanii din spatele Cortinei de Fier şi-au cerut libertatea au fost consemnate reale proteste sociale. Dar şi atunci s-a ieşit disciplinat, în afara orelor de program - e drept, cu o perseverenţă care, pe fondul tendinţelor globale ale momentului, al înţelegerilor dintre marile puteri ale vremii, desigur, s-a dovedit eficientă. S-a demonstrat paşnic şi, mai mult chiar, s-au ridicat dintre demonstranţi purtători veritabili de mesaj, lideri adevăraţi, emanaţi în sensul nealterat al cuvântului.

Să nu ne imaginăm că în toţi aceşti ani chiar nu au existat revolte - dar la o ţară de anvergura Germaniei, protestele stângii anarhiste, organizate de 1 mai, surprind nu neapărat prin violenţă, cât prin contrastul cu modul burghez de viaţă al restului covârşitor al populaţiei. Iar neonaziştii sunt spectaculoşi în mitinguri mai cu seamă din cauza dispozitivelor dislocate.

Lucrurile s-au schimbat în ultimele două decenii, de fapt în ultimii zece ani, de când statul social german a suferit un face-lift generat de aşa-numita "agendă 2010" a ex-cancelarului Gerhard Schröder (pachetul de măsuri prin care s-a urmărit eficientizarea economiei germane). Clasa mijlocie a început să se mobilizeze - dar nu pentru clasicele proteste contra, ci într-o formă stradală de democraţie participativă.

Germanii nu fac mitinguri neapărat pentru salariul minim sau pentru joburi garantate. Pentru aşa ceva există sindicate şi fac grevă. Scurt, de avertisment, cât să transmită un mesaj. Germanii ies în stradă pentru a forţa amendarea unor proiecte de legi.

Germanii au ieşit în stradă pentru a cere renunţarea la energia nucleară (şi chiar au schimbat culorile parlamentarismului, la nivelul landului Baden-Württemberg, prin acţiunile lor), pentru a da un exemplu; au ieşit în stradă pentru a contesta un plan de urbanizare (cazul gării de la Stuttgart, a cărei construcţie începută a fost amânată până s-a obţinut organizarea unui referendum local) sau pentru a se întârzia avansarea unui transport feroviar cu deşeuri radioactive - alte două exemple recente.

Sunt proteste cu participare colorată: tineri şi bătrâni, conservatori sau tovarăşi, personaje calme sau temperamente colerice, corporatişti sau asistaţi sociali. Se simt legaţi în cauza lor şi, mai ales, ştiu că vor primi feedback. Ştiu că li se va răspunde. Că sunt respectaţi. Neobişnuiţi cu frecvenţa aceasta a ieşirilor în masă a germanilor în piaţa publică, unii au mers până la jocul de cuvinte Barrikadenrepublik Deutschland. Ceea ce, desigur, e o hiperbolizare, mai ales că multe acţiuni se petrec, acum, în online.

Protestele germanilor sunt, de fapt, o contestare a soluţiilor gordiene ale establishment-ului, a reflexelor politicului instituţionalizat care, trezit cu electorii la uşa Parlamentului, nu îşi mai alege singur agenda. Raţionalitatea instituţiilor nu a mai fost acceptată ca un dat natural. Mesajul „nu există alternativă”, practicat ultimativ, din ce în ce mai des, de guvernanţi, sub pietrele de moară ale rateurilor globalizării, a fost perceput ca o deparlamentarizare. Un recul al democraţiei, o înfrângere a statului de drept.

Cetăţeanul german a vrut argumente. Nu neapărat schimbarea cu orice preţ, ci argumente. Şi le-a oferit, la rându-i, pe ale sale. "Da, te-am ales, dar nu te-am trimis în Olimp!" - cam acesta ar fi mesajul transmis unei clase politice resimţite, de ceva vreme, ca înstrăinată de clasa alegătorilor.

În mod paradoxal, poate, e mult liberalism în pornirile aparent stângiste. Respingerea unei maniere absolutistoide de a face politică din partea unui cetăţean care, pentru orice eventualitate, porneşte de la principiul „Lasă-mă să fiu întâi de toate contra şi apoi mai vorbim”, este o presiune binevenită şi trezeşte parlametarismul din apatia sa olimpiană.

Da, dincolo de articolele de lege există o lume, lumea reală. Iar în lumea aceea reală, oamenii au luat cel puţin o decizie: vor să devină cetăţeni. Nu pentru a institui comunele visate acum trei secole la Paris - ci pentru că subiecţii unui sistem politic numit democraţie vor să fie trataţi ca atare: subiecţi, nu obiecte.

Autor: Cristian Ştefănescu
Redactor: Ovidiu Suciu