1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Proprietatea asupra resurselor subsolului

Exploatarea de Roşia Montană şi concesiunile acordate companiei Chevron au provocat o dezbatere amplă cu privire la protecţia mediului şi dezvoltarea economică, dar un aspect major a fost mereu neglijat.

Una din cauzele disputelor legate de minerit este structura proprietăţii. În România o îndelungată istorie şi o puternică gândire etatistă blochează pur şi simplu o dezbatere fie şi pur teoretică. Există puţine excepţii. Noua Republică, de pildă, a semnalat la un moment dat faptul că modelul american este invocat greşit, căci acolo proprietarul unui teren este şi proprietarul subsolului. Iată şi motivul pentru care liberalii care popularizează în România ideile unor Hayek sau Friedman nu au pledat în favoarea proiectului RMGC, cu toate că acolo este implicat capitalul american. Dar nici ei nu au iniţiat o dezbatere despre structura proprietăţii poate şi pentru că pare fără speranţă.

Ar fi bine totuşi să reamintim câteva lucruri care explică mai bine încordarea teribilă pe care o provoacă nu doar proiectul de la Roşia Montană, dar şi explorările privitoare la gazul de şist. În România proprietarul subsolului cu toate resursele sale este statul. El poate exploata cu mijloace proprii sau poate concesiona unei firme private dreptul de exploatare. Este de la sine înţeles că proprietarii de terenuri şi cei din zonele învecinate sunt de cele mai multe ori perdanţi, căci exploatarea subsolului de orice natură ar fi ea (petrol, gaze etc) provoacă o puternică degradare a mediului ambiant cu multe consecinţe greu de cuantificat.

Anumite cercuri pun astăzi protestele din judeţul Vaslui împotriva companiei Chevron pe seama uneltirilor concurenţei ruseşti, dar ei ignoră că localnicii au motive serioase de îngrijorare. Extinderea extraordinară a exploatării gazului de şist în SUA se datorează în primul rând faptului că proprietarii pot trage profituri foarte mari care compensează toate celalalte pierderi. În România, în schimb, locuitorii din zonă manifestă o teamă cât se poate de firească faţă de ce le-ar putea aduce viitorul. Ecologismul în varianta descrisă de SRI (“structuri extremiste eco-anarhiste“) nu are nicio influenţă asupra unor comunităţi rurale pentru care ecosistemele sunt simple abstracţiuni, iar filiera rusească nu a fost dovedită.

Locuitorii care protestează sunt pur şi simplu prizonierii unui aranjament la care ei nu iau parte şi din care ei vor prelua cel mai probabil doar daunele colaterale. ”Nu suntem sub nicio formă de acord cu amplasarea vreunei sonde aici pentru că ar fi un dezastru pentru noi, cei care locuim pe aceste meleaguri. Am văzut pe internet filme cu ce au făcut în altă parte şi ce înseamnă această exploatarea a gazelor de şist” a declarat luni (15 octombrie) un protestar din comuna Pungeşti, citat de Mediafax. Aşadar a pune temerile acestor oameni pe seama propagandei ruseşti pare mai curând un gest cinic şi frivol. Producătorii de gaz din Rusia ar putea binenînţeles să exploateze aceste temeri în folosul lor, dar ele sunt provocate de nesiguranţa şi precaritatea vieţii oamenilor de zi cu zi.

Dar cu toate aceste mari dezavantaje, ideea că resursele aparţin statului este bine înrădăcinată, fiind asociată strâns cu etatismul României mari de după Primul război mondial. Legea minelor din 1924 instituia proprietatea statului asupra tuturor resurselor subsolului şi definea totodată regimul concesiunilor. Dar cel puţin în Regat mineritul avusese anterior un regim mult mai favorabil. Legea minelor din 1895 promovată de conservatorul P.P. Carp prevedea că resursele subsolului aparţineau proprietarului suprafeţei de teren care putea dispune de ele după cum dorea. Este adevărat că statul limita totuşi dreptul de proprietate, obligând pe proprietar să exploateze resursele dovedite sau dacă nu, să le cedeze unor terţi în schimbul unei arende, dar şi a unor despăgubiri pentru orice daune s-ar fi produs pe parcurs. În Transilvania imperiului austro-ungar resursele fuseseră de asemenea etatizate aşa cum fusese şi aurul de la Roşia Montană. În concluzie, nu există prea multe precedente de libertate tipic americană şi nu trebuie să ne mirăm că din aceleaşi motive nici în Europa occidentală exploatarea gazelor de şist nu este privită cu prea multă simpatie. Dar aşa cum am văzut etatizarea resurselor subsolului provoacă de fiecare dată o presiune foarte mare asupra guvernelor atât din partea marilor companii care deţin tehnologiile şi capitalul necesar, cât şi din partea populaţiei locale de cele mai multe ori perdante.

Discutând situaţia din Franţa unde opoziţia faţă de exploatarea gazelor de şist este şi mai mare decât în România, economistul Max Falque care conduce Grupul de Studii asupra Dreptului de Proprietate (GEDPE) a propus câteva soluţii menite să dea simultan un impuls economiei şi protecţiei mediului. În primul rând ar trebui ca resursele subsolului să fie retrocedate proprietarilor de terenuri în aşa chip, încât aceştia să poate primi o parte din redevenţele de exploatare şi în al doilea rând să se permită proprietarilor să invoce protecţia mediului atunci când consideră că beneficiile exploatării nu acoperă pierderile colaterale. În cele din urmă, scrie Max Falque, consolidarea dreptului de proprietate este un mijloc excelent pentru a conjuga dezvoltarea economică cu preocupările de mediu şi pentru salvgardarea libertăţii.

Este posibil oare ca aceste idei să aibă un ecou în România, aici unde oamenii par mereu victimele sigure ale unor forţe prea mari ca să se mai poată opune?