Profesorii dintre nori

Gâfâieli la 3500 de metri

În faţa primei case din satul nepalez Manang, un bătrân cântă tărăgănat salutându-i pe drumeţii obosiţi. Dar niciunul dintre aceştia nu are puterea să-i întoarcă salutul, pentru că la altitudinea de 3500 de metri gâfâielile devin singurele sunete emise de un occidental încă neaclimatizat. Aici, aerul conţine aproape de două ori mai puţin oxigen decât la nivelul mării, dar după cele două zile obligatorii de aclimatizare petrecute în Manang, ritmul respiraţiei revine la normal.

Lumi paralele despărţite de o stradă

Deşi trăiesc într-una dintre cele mai izolate regiuni din Nepal, la baza gheţarului Gangapurna, cei o mie de locuitori din Manang sunt obişnuiţi cu turiştii occidentali pentru că satul lor se află pe traseul uneia dintre cele mai faimoase rute de trekking din lume: circuitul himalayan Annapurna. Casele de pe strada principală oferă cazare şi duş cu apă încălzită de soare, daal bhaat(mâncarea tradiţională a nepalezilor) sau plăcintă cu mere şi chiar internet prin satelit. Dar paralel cu strada principală, în casele de piatră ale sătenilor, viaţa curge în cu totul alt secol.

Ramesh Gurung este profesor de engleză la şcoala din Manang şi locuieşte împreună cu alţi doi colegi într-o casă cu trei odăi. Mobilă în accepţiunea occidentală nu există, iar curentul electric se întrerupe de zece ori într-o zi. Dar Ramesh zâmbeşte: „Am venit aici pentru o slujbă. Sunt profesor la Annapurna High Secondary School. Când eram copil vroiam să fiu profesor, nu doctor sau altceva. Eram învăţător la o şcoală primară din satul meu natal, când un prieten mi-a telefonat şi mi-a spus că există un loc liber la şcoala din Manang. M-am gândit că mi-ar plăcea să merg într-o regiune izolată unde să-i pot învăţa pe copii”.

Caietul de şcoală: un lux!

Ca profesor, Ramesh câştigă 95 de euro pe lună, de zece ori mai mult decât părinţii elevilor săi. Şcoala din Manang este însă finanţată exclusiv cu banii familiilor din sat, guvernul de la Kathmandu contribuind doar cu salariile pentru profesorii şcolii. De aceea, elevii din Manang depind de darurile turiştilor. Panoul solar al şcolii şi singurul computer a fost dăruit de un grup din Germania. Caiete au doar profesorii, elevii folosind de mai multe ori aceleaşi coli de hârtie pe care scriu cu creioanele oferite de drumeţii din occident. „Părinţii nu îşi permit să le cumpere nimic copiilor. Dacă dorim să cumpărăm caiete şi alte rechizite pentru şcoala noastră, atunci trebuie să mergem pe jos vreme de o zi până la Chame, dar acolo hârtia este de calitate foarte proastă. Dacă vrem hârtie de o calitate mai bună trebuie să mergem pe jos cale de trei sau patru zile. Asta se întâmplă pentru că nu avem niciun fel de mijloc de transport”, explică Ramesh.

Nimeni nu poate să plece

Sardunayap este profesorul de matematică al celor 75 de elevi ai şcolii din Manang. Îmi oferă un pahar de rakshi, o băutură tare distilată din orez: „Eu locuiesc în Manang de trei ani şi am venit aici pentru că nu am găsit altundeva de muncă. Aici vremea e foarte friguroasă şi asta m-a îmbolnăvit. Dacă aş fi rămas în satul meu natal nu aş fi arătat atât de bătrân ca acum, ci tânăr aşa cum eşti tu. Pentru că eu nu sunt bătrân. Deoarece este atât de frig, am început să beau alcool ceea ce în satul meu nu făceam. Dar oamenii din Manang sunt fantastici şi ne respectă şi încearcă să ne ajute mult, însă locuitorii bogaţi din Manang îşi trimit copiii la şcolile din oraşe. Astfel, pe copiii oamenilor săraci de aici nu îi mai ajută nimeni. Noi ne facem datoria dar conducătorii noştri nu ne ajută. Pentru că oamenii sunt foarte săraci şi noi suntem foarte săraci, nimeni de aici nu îşi permite să-şi cumpere haine noi. Din cauza munţilor înalţi traiul este foarte greu aici.” După ce mai aruncă câteva lemne în cuptorul de pământ din mijlocul odăii, profesorul de matematică îmi mai spune că: “Copiii de aici sunt foarte talentaţi, dar problema economică le taie aripile. Elevii care fac parte dintr-o familie bogată au acces la o educaţie mai bună şi au mai multe şanse. Dar din experienţa mea, de când predau aici, niciunul dintre copiii din familiile sărace, chiar şi cei mai inteligenţi, nu a reuşit să ajungă mai departe”.

Miracole

Pe strada principală din Manang, turiştii au format o mică coadă în dreptul computerului cu Internet. Pentru cei doi profesori un cont de e-mail ar fi o adevărată minune. Cu salariul pe o lună ei îşi pot cumpăra cinci ore la Internet. Dar Ramesh Gurung visează chiar dacă are buzunarele goale: “Dacă un miracol ar fi să se întâmple mâine, pentru mine acel miracol ar fi ca să se construiască un drum până la Manang. Să văd autobuze şi maşini care ajung până la Manang, să existe electricitate şi un computer pentru fiecare dintre elevii mei”.

Autor: Vlad Mixich
Editor: Vlad Drăghicescu