1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Procesul soţilor Ceauşescu ar trebui reluat

Există în România o responsabilitate foarte largă pentru blocarea unei dezbateri oneste privitoare la procesul lui Nicolae Ceauşescu.

Nicolae Ceauşescu

Nicolae Ceauşescu

Sunt episoade emblematice pentru istoria recentă a României pe care, aparent, nu şi le mai aminteşte nimeni. În decembrie 1989, Nicolae Ceauşescu şi soţia sa Elena Ceauşescu a fost executaţi după un proces sumar şi inechitabil. Nu întâmplător, filmul procesului a avut o răspândire foarte redusă şi controlată, căci el arăta chipul unei Românii barbare, incapabile să reinstituie procedurile unei societăţi civilizate. De atunci s-a spus de multe ori că procesul lui Ceauşescu a fost un început nefast pentru democraţia românească, dar aceste opinii, deşi rostite apăsat şi convingător, nu au devenit un adevăr ecumenic. În marea ei parte, societatea românească şi formatorii de opinie au tins să scuze modul în care s-a desfăşurat procesul lui Ceauşescu, invocând circumstanţe atenuante şi riscuri niciodată dovedite.

Şi, de fapt, nu neapărat în farsa judiciară pusă la cale de un grup de complotişti ar trebui să căutăm sursa răului, cât în acceptarea ei pe scară largă. Oameni de toate condiţiile au tăcut, au scuzat, au acceptat - poate chiar şi în sinea lor - că executarea brutală fără un proces corect a fost un sfârşit just, meritat, că ticăloşia celor doi soţi dictatori nu putea găsi o pedeapsă mai potrivită.

Chiar şi Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste publicat în 2006, deşi acceptă că a fost vorba de un ”simulacru de proces” dă impresia că încearcă să-l scuze: ”Povestea fugii cuplului Ceauşescu şi capturarea sa ulterioară, procesul secret şi execuţia din ziua de Crăciun necesită însă clarificări suplimentare. Aici se termină 45 de ani de istorie sângeroasă şi violenţă nelegitimă.....” Autorii raportului sugerează întrucâtva că violenţa nelegitimă nu putea sfârşi decât tot printr-o violenţă nelegitimă! Este ipoteza care justifică, în cele din urmă, orice formă de răzbunare populară şi care ruinează din start organizarea unui proces corect. Raportul nu insistă de fapt şi nu asumă nicio idee clară, planând rapid peste ”simulacrul de proces” ca să treacă mai departe după ce strecoară o mică sugestie conciliantă. Iată că, nici măcar după 17 ani de la evenimentele vizate, nu se putea vorbi în termeni clari, lipsiţi de orice complezenţă.

Există aşadar în România o responsabilitate foarte largă pentru blocarea unei dezbateri oneste privitoare la procesul lui Ceauşescu. Dar poate că ar fi momentul ca la împlinirea unui sfert de veac de la executarea lor, procesul soţilor Ceauşescu să fie reluat. Există astăzi o modă interesantă, în virtutea căreia procese istorice celebre sunt reluate sau puse în scenă cu scopul revizuirii lor în sensul unor evoluţii istorice deja împlinite. Procesul lui Flaubert, de exemplu, vine să reconfirme că întreaga literatură de la el şi până la noi a dezminţit opiniile contemporanilor săi uneori de-a dreptul iluştri. Procesul lui Socrate a fost şi el un omagiu adus libertăţii de gândire, deşi nu este foarte clar dacă cei care îl ”achită” astăzi pe Socrate fără să rişte nimic înţeleg foarte bine ce spun. În orice caz, în toate aceste reeditări e vorba de ”reabilitarea” unor personaje istorice pozitive.

Reluarea procesului Ceauşescu ar fi într-adevăr ceva neobişnuit, căci, deşi se înscrie aparent într-o modă, este ceva de semn opus. Un asemenea proces nu ar putea evita să-l condamne încă o dată pe Ceauşescu, dar de data aceasta la capătul unor proceduri împlinite. Scopul principal al procesului ar fi recâştigarea unui adevăr mai subtil, care se referă nu atât la vina lui Ceauşescu, acceptată aproape unanim, cât la faptul că, în ciuda notorietăţii ei, vina are nevoie să fie dovedită, argumentată, ilustratată, dezbătută. Societatea românească are nevoie să-şi demonstreze sieşi că a ieşit de mult din barbarie şi că e capabilă de sîngele rece şi de obiectivitatea unui proces, care să rupă cu tradiţia tăcerilor oportune, a acuzaţiilor indistincte şi, în general, a amalgamului în care zace încă scufundată judecata comună despre comunism. În sfârşit, dar nu în ultimul rând, reeditarea procesului ar însemna recunoaşterea plenară a faptului că istoria politică românească s-a întemeiat în ultimul sfert de veac pe o mare eroare.