1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Procese civile împotriva foştilor securişti

Gabriel Liiceanu l-a chemat în judecată pe ofiţerul de securitate Ion Pătrulescu care i-a instrumentat dosarul solicitând daune morale de 500.000 de lei.

Într-un interviu din revista 22, Gabriel Liiceanu anunţă că a intentat un proces ofiţerului de securitate care s-a ocupat de dosarul său. Există un precedent creat de medicul ginecolog Octavian Huianu de la Piatra Neamţ care a câştigat anul trecut procesul pe care l-a intentat persecutorilor săi. A fost o premieră remarcabilă în multe privinţe. Cu 9 ani în urmă Octavian Huianu chema în judecată trei ofiţeri de Securitate şi le cerea să plătească în solidar cu Statul român daune morale de 4,5 miliarde de lei vechi. În luna martie 2012 Tribunalul Neamţ îi dădea dreptate doctorului Huianu, modificând doar cuantumul despăgubirii. Argumentaţia judecătoarei Gabriela Baltag este la rândul ei de reţinut: ”Pârâţii nu pot invoca în justificarea comportamentului lor ordinul superiorului întrucât, toată activitatea lor era guvernată şi în acele timpuri de reguli, de dispoziţiile legale şi constituţionale pe care nu aveau voie sa le ignore, sub pretextul păstrării secretului profesional, a confidenţialităţii operaţiunilor desfăşurate”. (lumeajustitiei.ro)

Sentinţa mai cuprinde un element important de natură juridică: ”Ancheta efectuată a scos la iveală conduita intimaţilor pârâţi a căror tragere la răspundere penală nu a mai fost posibilă întrucât a intervenit prescripţia răspunderii. Chiar dacă trecerea timpului i-a ajutat să scape de răspunderea penală, aceştia trebuie să răspundă civil”.

Gabriel Liiceanu a publicat recent o carte intitulată ”Dragul meu turnător” în care relatează şi comentează pe larg dispozitivul complex de urmărire şi supraveghere pe care îl crease Securitatea în jurul său, aşa cum reiese din dosarul de la CNSAS. Un rol central l-a deţinut ofiţerul de Securitate Ion Pătrulescu pe care G. Liiceanu a hotărât să-l dea în judecată cerându-i să plătească în solidar cu Ministerul Afacerilor Interne daune morale de 500.000 de lei, pe care, dacă va câştiga, îi va dona Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici.

Ceea ce surprinde în primă instanţă la aceste acţiuni judiciare este caracterul lor personal. Faptul că cineva cere astăzi personal socoteală unui securist pare să pună în umbră problema generală a sistemului comunist. Prin ce erau vinovaţi agenţii regimului? Prin faptul însuşi că erau agenţi ai regimului, sau mai curând prin abaterile, excesele şi nuanţele personale ale acţiunii lor? Prin faptul că deveneau odată cu înregimentarea lor în aparatul de represiune instrumentele unui regim criminal sau, dimpotrivă, prin faptul de a-şi fi îngăduit libertăţi, de a fi dat curs unei ticăloşii personale, neîncadrabile în prescripţiile aparatului represiv?

Amintirile personale ale unora dintre noi sau memorialistica dedicată universului concentraţionar ne oferă bune exemple şi într-un sens şi în celălalt, căci cu siguranţă că ne aflăm în domeniul unei ambiguităţi nerezolvabile. Sistemul însuşi putea fi mai bun dacă s-ar fi întâmplat să aibă gardieni cu suflet sensibil, după cum oricât de sensibili ar fi fost agenţii săi, sistemul nu putea deveni cu adevărat altceva decât era esenţa sa. Conceput să distrugă complet libertatea şi demnitatea omului, sistemul sfârşea prin a-şi converti gardienii la ticăloşie, în ciuda uneori a cumsecădeniei moştenite.

De aceea a părut insuficientă condamnarea generică a regimului comunist şi mai ales condamnarea egală, indistinctă, inaptă să facă diferenţa între o persoană sau alta, după cum raportarea personală la agenţii regimului pare că lasă deoparte tocmai răul impersonal al sistemului, exact ceea ce l-a făcut cu adevărat înfricoşător.

Din păcate însă predentul creat de cazul Huianu nu reuşeşte să facă subiectul să avanseze. Iată din nou argumentaţia judecătoarei de la Piatra Neamţ: ”Pârâţii nu pot invoca în justificarea comportamentului lor ordinul superiorului, întrucât, toată activitatea lor era guvernată, şi în acele timpuri, de reguli, de dispoziţiile legale şi constituţionale pe care nu aveau voie să le ignore, sub pretextul păstrării secretului profesional, a confidenţialităţii operaţiunilor desfăşurate”.

La prima vedere pare o bună argumentaţie care pune în lumină libertatea morală pe care o atribuim din principiu oricărei fiinţe omeneşti. Numai că, în realitate, natura regimului consta tocmai în duplicitatea sa, în faptul că sistemul opera împotriva unor norme constituţionale afişate. Datoria ofiţerului de securitate era să aplice reguli paralele şi să ocolească în mod sistematic, ”dispoziţiile legale şi constituţionale” la care face trimitere instanţa de judecată. Aşadar am putea spune că e bine că cei trei securişti au fost condamnaţi, dar că au fost condamnaţi dintr-un motiv insuficient de bine îneţeles.

Ce ar presupune însă o abordare mai cuprinzătoare? În primul rând condamnarea oficială a regimului comunist rostită de preşedinte în faţa Parlamentului ar fi trebuit să aibă ca urmare obligatorie decăderea din drepturi a tuturor ofiţerilor de securitate sau cel puţin a acelora care au lucrat direct în sistemul represiv. Cineva propusese la un moment dat reducerea pensiilor. O asemenea sancţiune globală ar pune în evidenţă o vină a tuturor, ceea ce prespune că vina este a fiecăruia în parte, dar că în acelaşi timp ţine de o realitate mai largă, de o vină a întregului sistem. Abia apoi, acţiuni individuale şi care au o ţintă personală, ar putea fi mai bine argumentate.

Precedentul Huianu este surprinzător iarăşi prin condamnarea Ministerului de Interne în solidar cu cei trei foşti ofiţeri de Securitate. O asemenea sentinţă afirmă că statul român de astăzi este succesorul deplin al statului comunist. E un lucru la care e de reflectat.