1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Problema TVR nu e de natură economică

Societatea românească ar trebui să răspundă la întrebarea dacă doreşte cu adevărat să întreţină o televiziune publică, adică una care să cultive valori nevandabile.

Aflăm din nou cât de gravă este situaţia televiziunii publice. Preşedintele consiliului de administraţie, Stelian Tănase, a anunţat sumar un plan de reforme, dar a dat de înţeles că nu le poate pune în aplicare din lipsă de sprijin politic. În plus, el se plânge de adversitatea reprezentanţilor partidului guvernamental. În aceste împrejurări orice evoluţie este blocată. Fără susţinerea guvernului, Stelian Tănase nu poate face nimic, dar nici guvernul nu va căuta să-l schimbe înainte de alegeri. Datoriile în schimb vor creşte în continuare.

Cineva propunea o soluţie radicală: televiziunea să fie închisă sau să fie privatizată, căci este incorect ca pierderile să fie puse pe seama contribuabililor (George Mioc, Contributors). La prima vedere aceasta pare singura cale raţională, atâta doar că problema nu este doar de natură economică. Dacă ar fi fost vorba de un atelier mecanic, probabil că s-ar fi ajuns acolo de mult. În definitiv, toate guvernele, chiar dacă în ascuns au pus obstacole sau au tergiversat de teama protestelor sindicale, au admis că industriile care şi-au pierdut piaţa trebuie să fie restructurate şi privatizate. Am spune chiar că problema economică e de ordin secundar.

În primul rând, ar trebui să se răspundă la întrebarea dacă societatea românească doreşte cu adevărat să întreţină o televiziune publică, una care să se sustragă pieţei libere şi să întreţină valori nevandabile. Cu ani în urmă o excepţională emisiune de idei, singura care rivaliza cu suratele germane sau franceze, era difuzată pe un canal al televiziunii publice fără să facă prea mare audienţă. Nici nu se putea. Ar fi absurd să cerem unei ţări în care doar 3% cumpără cărţi în mod constant să frecventeze asiduu emisiuni în care se poate vorbi, de pildă, despre argumentele privind existenţa lui Dumnezeu sau despre filosofia vechilor greci, pictura cu filon religios, fizica cuantică, doctrinele politice şi aşa mai departe. Dar nu ar fi absurd să ceri aceleiaşi ţări să întreţină un spaţiu în care, cu cheltuieli moderate, să se poarte asemenea discuţii ieşite din comun. Un loc în care atât de puţinii oameni care mai găsesc un sens în gratuitatea literaturii, artei sau reflecţiei filosofice să se poată întâlni fără să fie terorizaţi de criteriile audienţei şi obstrucţionaţi de pauzele publicitare.

Se înţelege de la sine că schiţa de mai sus ar putea fi extinsă şi că nu ar trebui să existe încadrări rigide şi teme obligatorii şi nici preocupări patrimoniale. După cum ar fi bine să se renunţe la schisma stânga/dreapta care îi aşează pe intelectualii celor două încadrări pe poziţii incomunicabile. Ar fi de dorit să se creeze un spaţiu de dialog intelectual şi nu unul de exclusivisme ideologice. Un canal TV dedicat tuturor lucrurilor care nu se vând, care nu fac audienţe şi care pretind o tihnă extrasă total din vârtejul politicii cotidiene. Cu siguranţă că ar mai fi nevoie ca participanţii înşişi să nu facă nici ei cu ochiul realităţii imediate şi să se abţină de la o politizare trivială, deşi politica nu are cum să nu rămână unul dintre cele mai importante subiecte de reflecţie. Acest lucru este realizabil cu sume moderate, dacă sunt administrate corect.

În sfârşit, este vorba de a da sens deplin ideii de televiziune publică. S-a spus că o asemenea televiziune ar avea rostul să exprime toate gusturile, căci de aceea este publică. Dacă toţi contribuie prin taxe, atunci toţi să beneficieze după gustul propriu. E complet greşit. Nici asigurările medicale nu se întorc simetric pentru fiecare, ci vizează excepţia, pe cel bolnav. În fine, s-a văzut că o asemenea idee nici măcar nu este practicabilă: este imposibil să satisfaci pe toată lumea şi, în cele din urmă, sfârşeşti prin a exprima gustul comun şi a te confunda cu toate celelalte televiziuni. Rezultatul unei asemenea idei cultivate consecvent în ultimii 20 de ani este că TVR a devenit cea mai proastă televiziune comercială, căci are cele mai mici audienţe şi cele mai mari datorii.

Televiziunea publică ar trebui să întreţină ceea ce, mai devreme sau mai târziu, piaţa va ucide. Am asistat în ultimii 20 de ani la moartea presei libere, pe care piaţa nu a reuşit să o ţină în viaţă. Cărţile se ţin cu greu şi cu mari compromisuri, muzica, filmul şi artele vizuale recurg la „responsabilitatea corporaţiilor” şi, în general, peste tot este vorba de a suplini, într-un fel sau altul, lipsa vânzărilor. Unii spun, recitând mecanic dintr-un manual de liberalism, că piaţa liberă selectează valorile şi că ceea ce nu se vinde este destinat morţii pe bună dreptate. Cu toate acestea, de 20 de ani încoace, vedem cum tot ce este preţios şi delicat este ucis de supraproducţiile groteşti şi vandabile pe gustul publicului majoritar. Piaţa nu este altceva, în domeniul acesta al valorilor simbolice, decât o operaţie de reducere la numitorul comun. Piaţa uniformizează în chip inevitabil.

Revenind, principala problemă a TVR nu este de ordin economic. Ar fi prea simplu şi nu e mare lucru să declari o insolvenţă. Problema este dacă România doreşte să aibă o adevărată televiziune publică, adică un loc care să cultive excepţia. Iar dacă doreşte acest lucru, atunci căile de urmat se vor dezvălui de la sine.