1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Prima aniversare a declanşării războiului din Irak

Comentariu de Peter Philipp, adaptat de Nicolae Baicu


În caz de succes, vizita neanunţată a lui Collin Powell la Bagdad tocmai în ajunul primei aniversări a declanşării războiului împotriva lui Saddam Hussein, ar fi fost un prilej de sărbătorire a eliberării Irakului. În actualele circumstanţe însă, el urmează să analizeze împreună cu administratorul civil american Paul Bremer, catastrofala stare a securităţii interne şi preconizatul transfer de putere către un guvern irakian la 1 iulie. Oricum ar fi, aniversarea rămâne, iar bilanţul primului an fără Saddam nu lasă loc unei concluzii univoce.

Pe de o parte nu s-au găsit nici arme de distrugere în masă, nici nu a avut loc promisa democratizare a Irakului şi a Orientului Apropiat. Pe de alta s-au înregistrat unele progrese, ca de pildă proiectul noii constituţii. Iar stabilizarea ţării este posibilă şi fără participarea militară a Spaniei, dar în nici un caz fără mâna de fier a americanilor.

În anul care s-a scurs de la declanşarea războiului, a ieşit la iveală un singur lucru: că nici unul din motivele prezentate de Londra şi Washington ca determinante pentru invazie, nu s-au adeverit. Pe lângă armele de distrugere în masă nu s-au descoperit nici rachete periculoase, nici dovezi palpabile ale relaţiilor dintre regimul Saddam şi liderul reţelei teroriste Al Qaeda, Osama bin Laden. Au fost falsificate documente, iar teorii au fost prezentate drept realităţi, pentru a se justifica un război demult decis, cel puţin la Casa Albă, pe când inspectorii lui Hans Blix mai căutau arme intezise sau la ONU mai aveau loc dueluri retorice asupra sensului sau non-sensului unei atari intervenţii, ori asupra legalităţii sau ilegalităţii ei din optica dreptului internaţional.

Asemenea dezbateri au devenit vetuste acum, un an mai târziu. În Irak a luat naştere o nouă realitate. In locul dezbaterilor asupra trecutului, mai relevante sunt în prezent sondaje de opinie realizate în Irak, potrivit cărora - în cazul în care sunt reprezentative - 48% din cei chestionaţi s-au pronunţat în favoarea războiului, în timp ce numai 43% împotrivă. Majoritatea este de părere şi că în prezent se trăieşte mai bine decât pe timpul lui Saddam. Tot o majoritate se pronunţă şi în favoarea staţionării trupelor americane până la normalizarea situaţiei.

Dacă aceste statistici nu au fost cumva realizate de aceleaşi persoane care au redactat la vremea respectivă dosarele cu pretinsele motive ale intervenţiei, atunci cifrele demonstrează că prezentarea evoluţiei din Irak în timpul anului scurs, este marcată de poziţia iniţială faţă de război: cine a fost pentru vede progrese, cine a fost împotrivă consideră că situaţia s-a deteriorat şi este fără ieşire.

Pesimiştii nu trebuie să caute prea mult argumente pentru tezele lor: zilnicele atacuri şi atentate din Irak, creşterea numărului de victime americane şi internaţionale livrează dovezi irefutabile în acel sens. La care se adugă şi lipsa de democratizare a Irakului şi a întregii lumi arabe. Ca şi cum o asemenea cotitură ar fi putut fi realizată în câteva luni după decenii de dictatură. De reţinut că Germania a avut nevoie de patru ani, după cel de-al doilea război mondial, şi asta în urma a "numai" 12 ani de teroare.

Primii paşi s-au realizat însă, mai ales dacă ne gândim la proiectul noii constituţii. Sau la promisiunea americanilor de a trasfera răspunerea politică irakienilor şi de a organiza anul viitor alegeri generale. Fireşte, mai întâi promisiunile trebuie să lase loc faptelor. Ar fi însă incorect şi contraproductiv ca Washingtonul să fie acuzat de inactivitate.

Ar fi o naivitate să se creadă că SUA intenţionează să părăsească Irakul cât mai curând cu putinţă. Această ţară va rămâne şi în viitorul apropiat parte integrantă a strategiei americane în Orientul Apropiat. SUA caută acum căi să se distanţeze de imaginea de ocupant. Dar ca putere protectoare se văd foarte bine şi în continuare pe malurile Tigrului şi Eufratului. Numai că putere protectoare pot deveni numai dacă responsabilitatea pentru evoluţia din Irak va fi transferată ONU. După atentatul asupra cartierului ei general de la Bagdad, nici organizaţia mondială nu va mai putea prelua sarcini de anvergură fără protecţie militară.

Ceea ce ar trebui să-i fie limpede şi premierului spaniol desemnat Zapatero, care după neaşteptata victorie la urne, a anunţat retragerea celor 1300 de soldaţi spanioli, dacă ONU nu va prelua responsabilitatea acţiunilor din Irak. Nu vine ONU, ocupanţii se descurcă şi fără spanioli. Vine ONU, Madridul va trebui poate să-şi sporească participarea la pacificarea şi reconstrucţia Irakului.