Președintele Iohannis la deschiderea anului universitar

Președintele Klaus Iohannis a ținut luni, la Universitatea din București, un discurs cu accente noi și, oarecum, neașteptate. Dacă nu cumva ideea aceasta ne va fi scăpat în trecut, asistăm la o reamenajare a viziunii sale despre educație, care dobândește un accent social foarte puternic. ”Ea (reforma) se cuvine începută cu câteva întrebări și teme particulare. Prima este cum punem în valoare, prin intermediul universităților, întregul potențial al poporului român și al fiecărui individ, indiferent unde s-a născut și a crescut, indiferent dacă trăiește în mediul urban, rural sau în afara granițelor, indiferent cât de bogați sau de săraci sunt părinții săi.”

Să spui că fiecare poartă în raniță bastonul de academician e un lucru frumos, în spiritul republicii care cultivă meritul personal. Totuși nu înțelegem de ce președintele va fi simțit nevoia să așeze această idee pe primul plan: poate sub efectul unor statistici care dezvăluie discrepanțele mari dintre mediul urban și cel rural; poate sub presiunea unor preocupări similare din vestul Europei, acolo unde subiectul ocupă un loc central în dezbaterea publică.

Există și în România inegalități mari, cu siguranță, dar ele nu se manifestă pe piața educației din România decât în mod secundar. Nu mai suntem o națiune de țărani ca la 1920, un vast rezervor de energii umane irosite prin sărăcie și înapoiere culturală. Astăzi populația rurală are o altă structură și altă fizionomie și din acest motiv statistica diferențelor dintre sat și oraș cât privește nivelul de educație este înșelătoare sau e citită tendențios. Constatarea simplă de la care ar trebui să pornească discuția - și care din varii motive este ocultată la nivel politic - este că românii cu bani își trimit copiii la studii în străinătate, iar cei fără bani se mulțumesc cu Universitatea din București. Imaginea duioasă a copilului de la țară talentat și inteligent ai cărui părinți nu au bani să-l țină la școală la oraș e cu totul inactuală. E nevoie oare să spunem că peste lumea din Moromeții (vol1) a trecut o întreagă istorie?

Asa cum s-a întâmplat mereu, diferențele de avere sunt decisive în materie de educație, dar ele se exprimă pentru români la scara Europei lărgite. Iar universitățile europene care oferă burse joacă exact rolul social compensatoriu despre care vorbește președintele Klaus Iohannis, dar statul român nu are nicio implicare, niciun merit și, în cele din urmă, niciun beneficiu.

De aceea, deși preocuparea este în principiu legitimă, ea pare în România de azi puțin inactuală. Adevărata problemă a învățământului superior românesc nu este caracterul său elitar, ci faptul că a încetat să fie mai râvnit și că toți tinerii cu bani (și cu un nivel satisfăcător de engleză) emigrează la universități occidentale.

Dacă președintele Klaus Iohannis ar fi propus burse de stat pentru susținerea unor tineri merituoși la universități din SUA sau Marea Britanie, discursul său ar fi fost pe deplin acoperit. Dar, așa, el nu are sens decât pentru basarabenii de la Chișinău sau Bălți, care mai cred că e o afacere să studiezi în România.

Problema principală care ar trebui să deschidă orice dezbatere despre sistemul de educație nu este inechitatea socială (ea există, dar are alte chipuri), ci faptul că nu mai e capabil să facă distincții și să promoveze valori. Întregul sistem de selecție școlară, începând din clasele mici și până la masterat și doctorat, este profund viciat, producând confuzii și legitimând incompetența. La începutul anilor 90 mai exista o preocupare pentru merit, dar apoi au apărut locurile cu taxă, au fost desființate ulterior și examenele de admitere, au proliferat universitățile particulare, fiind blocată în același timp orice ierarhizare între ele, încât, la fel ca în cazul banilor în exces, stabilimentele de învățământ superior s-au devalorizat dramatic.

Ar fi fost poate mult mai bine ca președintele Klaus Iohannis să spună la deschiderea anului universitar la fel cum ar fi spus un economist: ca să recuperezi valoarea, trebuie mai întâi să combați inflația. Și abia apoi, după ce viața universitară românească își va fi redobândit atractivitatea și accesul ar fi devenit cu adevărat restrictiv, problema egalității de șanse ar fi fost din nou o temă la locul ei.