Pretextul Eminescu

Există, desigur, o a treia categorie, minoritară (în care mă includ), care încearcă să privească lucrurile calm: să admire ce e de admirat în creaţie şi să respingă groteştile deraieri în naţionalism, xenofobie şi anti-semitism.

Dar nu despre poziţia lui Eminescu în cultura română vreau să vorbesc, ci despre faptul că şi în mileniul al III-lea el continuă să fie un "passe-partout" pentru tot felul de aranjamente ce n-au de-a face nici cu poezia, nici cu politica. E vorba de nişte tradiţionale "şuşe", de încercările a diverşi indivizi de a "se lustrui pe sine", cum spunea chiar Eminescu, dând impresia că-l omagiază pe poet. Fie că e vorba de aşa-numite "ediţii bibliofile", beneficiind de înalt gir academic, vândute la preţuri prohibitive, dar pline de greşeli de corectură ca arborii din parcul comunal de ciori, fie de-o ciupercărie de festivaluri în care ajunge, în interval de câţiva ani, să fie premiat până şi ultimul tălâmb ce mânuie un condei, mecanismul e acelaşi.

Pentru c-au prins de veste că Eminescu ăsta e "cu poporul" şi "împotriva împilatorilor neamului", boşii de pe la Consiliile Judeţene bagă mâna în visterie şi pun la dispoziţia entuziaştilor locali sume însemnate pentru a "marca evenimentul". Care eveniment e, de regulă, o adunare stupid-solemnă, cu ţâpurituri în limba de lemn pe care-o înţeleg şi scriitorii judeţeni şi "organele", într-o înfrăţire care l-ar umple pe celebrat de oroare. Ziua (zilele) culminează cu distribuirea de diplome şi medalii. Ba chiar şi - în judeţele mai cu dare de mână - cu niscaiva sume de bani pentru "laureaţi".

Că de creaţia lui Eminescu şi de posteritatea lui nu-i pasă nimănui - e un detaliu. Că ziua de 15 ianuarie (şi, din când în când, 15 iunie) a ajuns un fel de chermeză penibilă - iar nu contează. Un interviu de-acum zece ani, cu Petru Creţia, marele editor al publicisticii eminesciene şi-al unei părţi a teatrului şi poeziei, publicat în cartea lui Constantin Coroiu, "Paralele inegale" (Editura Polirom, 2003), e de-o stranie actualitate. Dezinteresul, reaua-credinţă, stupiditatea funcţionărească şi, nu în ultimul rând, cinismul satrapilor politici, locali şi naţionali, au îngropat chiar şi puţinele idei bune.

N-am mai auzit, din 1992, nimic despre "Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu", despre care Petru Creţia spunea că posedă o locaţie ideală - săli de studii, spaţiu pentru muzeu şi chiar locuinţe pentru eventualii cercetători. Ştiu de la sursă că diverse universităţi din Germania se străduie să obţină - şi obţin - de la Biblioteca Naţională din Bucureşti cópii microfilmate ale ziarelor de limbă germană din spaţiul românesc sau din cel care a aparţinut cândva României (Cernăuţi, Bălţi etc.) Mai ştiu că există la Bucureşti aparatura ultramodernă adecvată (o donaţie a Fundaţiei Soros). Dar mai ştiu şi că există infinită prostie.

În locul risipirii banilor pentru a cârpi orgoliile unor mărunţi aflători-în-treabă cu pixul, eminescolatrii ar face mai bine să se coalizeze pentru a obţine pentru judeţele lor replici ale manuscriselor poetului. În felul acesta, am deveni cu toţii nu doar mai responsabili, dar şi mai respectuoşi cu cel pe care-l folosim ca pretext pentru toate năzbâtiile care ne trec prin minte.

P.S. Abia terminasem de scris acest articol, când am primit un telefon precipitat din partea unui domn: "Vă invităm, în 15 ianuarie, în localitatea X., la Zilele Eminescu." "Vă mulţumesc pentru invitaţie, dar eu nu mă pricep la Eminescu..." "Nu-i nimic! Veţi primi un premiu!" Am rămas, secunde bune, cu gura căscată: "Un premiu? Dar pentru ce!" "Cum pentru ce? Pentru critică!" Telefonul s-a închis la fel de neaşteptat cum venise. Dar mai bună confirmare a celor de sus nici că puteam spera!