1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Prestigiul european: o dispută futilă

Nerăbdarea şi anxietatea insuccesului permanent au dus la ideea că românii ar putea reuşi prin abilităţi politice şi intrigă sau prin croirea unor căi de acces mai scurte către cei puternici.

Subiectul comisariatului european este cu siguranţă important, dar el tinde să fie tratat în acelaşi fel în care au fost tratată ”imaginea” României în lume. Problema prestigiului, a stimei, a recunoaşterii pare să fie pusă cu capul în jos. Asistăm la aceeaşi poveste de peste 15 ani, de când România a început să aspire la integrarea europeană. O ţară nu poate dobândi prestigiu şi recunoaştere doar prin tactică politică şi cu ajutorul unor insistente campanii de promovare. Toate acestea sunt utile atunci când ţara e bine plasată şi când se găseşte într-o competiţie strânsă cu alte ţări bine plasate, dar dacă nu are reuşite certe pe termen lung, în domenii sensibile pentru viaţa de zi cu zi, toate campaniile se vor dovedi inutile. Este adevărat că această situaţie atrage după sine uneori şi o nedreaptă minimalizare, căci reuşite certe pot trece neobservate tocmai pentru că sunt legate de o ţară care nu se bucură de cea mai bună percepţie. O percepţie bună trage lucrurile în sus şi crează avantaje uneori nemeritate şi, invers, una rea provoacă situaţii nedrepte. Cu toate acestea a căuta să lucrezi la nivelul percepţiei este o acţiune superficială şi fără rezultate serioase.

Aceste lucruri s-au mai spus de mii de ori, dar se pare că nici insistenţa nu a reuşit să producă o mutaţie de perspectivă. Ar fi însă lucrul cel mai bun care se poate întâmpla pentru România: să uite de propria imagine, să lase deoparte această obsesie a recunoaşterii şi să se ocupe cu mai multă modestie de buna organizare a vieţii locale. Un preşedinte aspiră să devină lider regional, un premier mai tânăr şi la fel de ambiţios ţine să-i ia locul, o luptă personală cu mize mai mici decât ne-am închipui ocupă toată scena într-o competiţie a vanităţilor futile. Va obţine sau nu candidatul României un post influent aşa cum este acela al politicii regionale? Este o preocupare înşelătoare, căci problema noastră este rata mică de absorbţie, frauda şi, chiar dacă s-a vorbit mai puţin despre acest lucru, cheltuirea fondurilor într-un mod neproductiv. Prin urmare lucrurile trebuie să se schimbe mai întâi aici şi abia apoi să se caute recunoaştere în afară.

Dar nerăbdarea şi anxietatea aceasta a insuccesului permanent au dus la ideea că românii ar putea reuşi prin abilităţi politice şi intrigă sau prin croirea unor căi de acces mai scurte către cei puternici. Se uită însă că avantajele dobândite astfel sunt mici şi trecătoare pentru că ţin prea mult de circumstanţe mărunte.

Din nefericire, competiţia politică democratică nu a fost de mare ajutor, căci nu a făcut decât să amplifice nerăbdarea şi dorinţa reuşitei rapide. Cu siguranţă, stabilitatea pe care ar fi presupus-o monarhia ar fi fost o platformă bună, dar în esenţă problema aceasta ţine de un sentiment colectiv mai profund. Nu admiterea în Schengen, nu neapărat ridicarea barierelor în calea liberei deplasări de persoane, nu accesul la cele mai bine plătite posturi europene, ci îndreptarea răbdătoare a lucrurilor care merg rău, aici în ţară. Ar fi nevoie de reabilitare unui anumit autohtonism în sensul ataşamentului local şi al perseverenţei, al unei administrări tenace şi modeste, insensibile la cuvintele mari şi la emfaza ideologică.

Se spune în aceste zile că alegerile prezidenţiale din luna noiembrie au mize uriaşe, istorice, depăşind limitele ţării într-o teribilă înfruntare de forţe globale. Miza ar fi Estul sau Vestul libertatea, democraţia şi aşa mai departe. Chiar şi modul acesta de a vorbi, poate bine intenţionat, trădează acelaşi bovarism al românilor care doresc să fie ceea nu pot fi şi din cauza căruia sfârşesc prin a deveni mai puţin decât ar putea să fie. E peste tot prea multă emfază şi din păcate cei mai radicali opozanţi ajung să se contopească pe traiectoria propriilor vanităţi.

Mai înainte de a aspira la recunoaştere, România are nevoie de cuminţenie, devotament şi modestie răbdătoare. Iar succesul va veni inevitabil, deşi, atunci când va veni, se vedea că nimeni nu avea cu adevărat nevoie de el.