Presiuni “dinăuntru” pentru modificarea politicii israeliene privind teritoriile ocupate

În raportul unei comisii de anchetă, i se recomandă guvernului israelian să-şi modifice radical atitudinea faţă de cea de-a 4-a Convenţie de la Geneva, faţă de Tribunalul Internaţional de la Haga şi faţă de raportorii ONU pentru teritoriile ocupate. Studiul nu a fost efectuat de vreo organizaţie internaţională, ci de o echipă de lucru a Ministerului Justiţiei din Israel. Aceasta a fost însărcinată de procurorul general Menachem Mazuz să cerceteze consecinţele raportului prin care, la începutul lunii iulie, Curtea Penală Internaţională aducea critici aspre construirii zidului de izloare şi în general politicii israeliene de ocupaţie.

Dacă guvernul Israelului va da curs recomandărilor echipei de lucru, aceasta va însemna sfîrşitul unei ”rătăciri juridice” de decenii. Deşi lumea întreagă vorbeşte de ”teritorii ocupate”, deşi palestinienii se consideră aflaţi ”sub ocupaţie”, Israelul a inventat la numai cîţiva ani după ocuparea Cisiordaniei şi a Fîşiei Gaza o definiţie proprie de drept internaţional. O definiţie care îl putea scoate de sub obligaţiile impuse de convenţiile internaţionale .

În mod special de cea de-a 4-a convenţie de la Geneva din 1949. Aici este vorba de modul de a trata populaţia civilă sub un regim de ocupaţie. Se stabileşte printre altele că puterea de ocupaţie nu are voie să modifice condiţiile demografice, juridice, economice, sociale sau pe cele de organizare teritorială. Se pornea de la ideea că o ocupaţie nu poate fi decît temporară. Israelul, însă, s-a instalat pentru vecie în zonele ocupate. La numai un an după războiul din 1967, au apărut primii locuitori evrei mutaţi în Cisiordania; şi curînd a fost definită o politică oficială de colonizare a acelor zone. Palestinienii au fost expropriaţi, nedoriţii au fost deportaţi sau arestaţi. Teritoriile ocupate, oricum foarte slabe economic, nu au fost dezvoltate, iar palestinienii au putut fi folosiţi ca mînă ieftină de lucru pentru produsele israeliene.

Pentru a da o ”faţă” legală politicii de ocupaţie, a fost emisă teza conform căreia un teritoriu poate fi definit ca ”ocupat” doar dacă el a aparţinut înainte unui stat suveran. Ceea ce nu era cazul Palestinei. În realitate Fîşia Gaza a fost administrată de Egipt, dar fără să fie considerată parte a Egiptului. Iar stăpînirea iordaniană asupra Cisiordaniei nu a fost niciodată recunoscută internaţional. Demonstraţia conducea la ideea că Israelul nu poate fi aşadar legat să respecte Convenţia a 4-a de la Geneva. O interpretare ”practică”, ce i-a uşurat Israelului mult politica în teritoriile ocupate, dar mai cu seamă construirea mereu de noi aşezări evreieşti.

Lumea nu a acceptat ”interpretarea” Israelului. Nici măcar Statele Unite. Dar, atîta vreme cît nu exista nici o şansă pentru pace în regiune, nu a părut urgent să se facă presiuni asupra Israelului. Presiunile nu au venit din afară. Ele au început cu tratatul de la Oslo din 1973 între Israel şi OEP. Ideologii ”Israelului Mare” au argumentat şi atunci: De ce trebuie să dai înapoi ceva ce nu este ocupat, ci parte din ţara biblică Israel?

Printre aceşti ideologi se numără şi premierul Ariel Sharon. Recomandările Ministerului Justiţiei nu-i vor fi deloc pe plac. Acestea înseamnă de fapt nu numai că monstruosul zid despărţitor nu are voie să fie construit pe teritoriu palestinian; ele arată că aşezările evreieşti nu sunt permise şi că vor trebui cedate în cadrul unei reglementări de pace.