1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Premii pentru candidaţii în roluri secundare

În ultimul timp se discută foarte mult despre candidaţi cu şanse secundare, despre intrigi politice marginale în dauna scenariului principal. Explicaţiile nu sunt uşoare.

Uneori secundarul e mai captivant decât principalul. Nu întâmplător unele festivaluri de film acordă un premiu pentru o actriţă sau actor în roluri secundare, căci în aceste compoziţii mai mici se poate condensa adevăratul talent. Spaţiile mici pot fi mai potrivite pentru a ilustra o bună intuiţie şi chiar pentru a spune o poveste în câteva linii bine conduse. E nedrept, de pildă, că se face caz de unele lung metraje cu totul mediocre, chiar dacă au primit Ursul de Aur la Berlin, în timp ce autorii unor scurte filme publicitare excepţionale prin umorul şi acuitatea lor rămân practic necunoscuţi. Unii excelează în ”genul minor” sau am putea chiar spune că „genul minor” excelează uneori în dauna ”operei mari”. Un ”tweet” poate fi mai memorabil decât un lung comentariu. Bernard Pivot spunea la Târgul de carte de la Bucureşti că preferă Twitter-ul în comparaţie cu Facebook-ul, căci obligă la concizia şi densitatea unui haiku.

Să fie la fel şi în politică şi mai ales în politica românească, aici unde candidaţii secundari par să fie pentru presă mai captivanţi decât cei principali? Cel puţin în ultimul timp intenţia Elenei Udrea de a candida şi de a lua locul lui Cristian Diaconescu pare un lucru de maximă importanţă. Direct sau indirect, presa se amestecă într-o intrigă cu miză necunoscută, dar se pare uriaşă. Încurajaţi de acest interes, cei vizaţi îşi amplifică la rândul lor gesticulaţia şi caută să se profileze grav şi eroic (”Dragii mei, vă multumesc tuturor pentru faptul că îmi sunteţi alături. Acest lucru mă face să îmi duc candidatura până la sfârşit, indiferent dacă voi beneficia sau nu de susţinerea unui partid” - Cristian Diaconescu) sau matur, sceptic şi încărcat de responsabilitate (”Nu, a candida la Preşedinţia României, în mod serios, este un proiect greu de dus: efort fizic uriaş, expunere totală în faţa atacurilor celor mai murdare şi nedrepte, bani cheltuiţi, riscul de a-ţi încheia cariera politică”- Elena Udrea)

Ar putea fi însă vorba de ceva diferit. De pildă de incapacitatea de concentrare. Politica mare cere spaţiu larg, cuprindere, informaţie, memorie, capacitatea de sinteză, pe când scenele de gen cu Udrea &Co sunt ca micile interludii comice într-o lucrare lungă şi gravă. Sună însă prea pretenţios, căci nu există la noi o politică atât de gravă şi de plictisitoare, încât să pretindă mici diversiuni cu scop de divertisment. Adesea politica cea mai gravă sună ca o comedie. Nu întâmplător s-a instituit moda de a găsi peste tot un fir care vine direct din Caragiale, ca dintr-un izvor secret de autenticitate românească. Una şleampătă şi comică în pretenţia ei de seriozitate. Comparaţia aceasta obsesivă cu Caragiale spune şi ea ceva despre incapacitatea de a elabora noi concepte şi despre neputinţa de a citi realitatea altfel decât în scheme culturale vetuste, dar şi despre preferinţa pentru genul scurt, care spune ”totul” printr-o simplă aluzie şi fără mari eforturi de elaborare.

Nu este exclus de asemenea să asistăm doar la o punere între paranteze, la un mecanism psihologic prin care ceea pare deocamdată mai greu de abordat, poate riscant sau neoportun, să fie temporar lăsat deoparte. Ca o introducere amiabilă şi glumeaţă la o discuţie mai dificilă.