1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Premii istorice, merite părelnice, erori monumentale

Ador efervescenţa zilelor în care se împarte, generos, Nobelul. Ce idee genială a avut bătrânul savant scandinav! Şi cât bine a făcut! Dar şi cât rău! Şi mă întreb ce va mai face oare de acum încolo?

În fond, ce poate ajuta mai mult această năpăstuită specie, înceţoşată etic şi estetic şi cu atât mai mult intelectual, purtând numele de om, decât un premiu consistent dotat, care să ne-arate încotro s-o apucăm în ştiinţă, artă literară şi morală. Mai cu seamă premiul Nobel pentru Pace îmi provoacă nu doar speranţe, ci uneori şi fiori reci. Înspăimântat îmi amintesc de vremurile în care, ei înşişi înceţoşaţi rău, membri misteriosului comitet - era să-i spun olimpic, când de fapt e norvegian - s-au hotărât să ia taurul de coarne şi să ofere Nobelul unui imigrant deştept şi harnic precum Henry Kissinger.

Şef-diplomatul american, cel autentic refugiat şi perfect integrat după ce se salvase fugind de nazişti peste ocean, fusese arhitectul faimoasei "păci", încheiate cu Vietcongul, de lumea liberă, condusă, pe-atunci, de Statele Unite. Premiul obţinut de Kissinger în 1973 n-avea, ce-i drept, să ajute la instaurarea păcii. Ba dimpotrivă, avea să prefigureze uciderea ei. Nu pentru că laureatul, evreu fiind, ar fi făcut parte din vreo conspiraţie, cum i-au imputat, decenii la rând, extremiştii de dreapta şi de stânga. Ci fiindcă, după decernarea premiului, americanii şi-au retras trupele din Indochina, predând la cheie un vast teritoriu întru răspîndirea terorii şi instalarea unui regim totalitar, dirijate, ambele, de comuniştii nordvietnamezi ai lui Le Duc Tho.

De această ispravă aminteşte azi ziarul berlinez Die Welt, trecând în revistă un şir de erori istorice şi de gafe groteşti ale celor ce distribuie Nobelul pentru Pace. Între ele, tragic, de-a dreptul, întrucât a avut efectul invers celui scontat, s-a dovedit premiul acordat teroristului-şef, Arafat. După ce s-a văzut cu Nobelul şi sacii în căruţă, cu vilă, sediu şi capitală în Ţara Sfântă, la Ramallah, liderul arab a recidivat în repetate rânduri, declanşând, în serie, o intifadă armată, sângeroasă, precum şi diverse campanii teroriste în ţinuturile controlate de palestinieni sau de israelieni.

Lanţul neghiobiilor majore nu s-a oprit aici. Şi nu va lua sfârşit, probabil, cu cecul în alb acordat în 2009 lui Barack Obama. Decizia celui mai slab şi arbitrar preşedinte din istoria SUA de a-şi retrage forţele din toate focarele de criză ale lumii globalizate, lipsind-o de un centru ordonator şi pacificator, a lăsat globul hipervulnerabil la terorism, imperialism şi potenţial război mondial.

Au mai luat premiul Nobel, între alţi neaveniţi, şi-un alarmist profesionist. Fostul activist ONU, Rajendra Pachauri, şeful unui consiliu fantomă al Naţiunilor Unite însărcinat să abordeze schimbările climatice, s-a distins prezicând scufundarea Olandei şi secarea, vai, a Amazonului. Alături de el a fost recompensat un specialist în one-night-stand-uri ecologice, împăcuitoristul-şef american, Al Gore, care, după primirea distincţiei, a lăsat-o „tare” moale cu activismul climateric .

În fine, culmea ridicolului s-a escaladat în 2004, când s-a comis gestul, mult aştepat, în sine bine venit, dar în final iresponsabil, de a i se da permiul unei africance. La urma urmei, Wangari Maathai era prima femeie de pe continentul negru să i se acorde accesul în clubul select al nobelizaţilor cu pacea.

Stânga politic corectă a căzut atunci într-un prelungit extaz, neştiind pesemne că femeia se va folosi de premiu pentru a încerca nu doar să obţină alegerea în mari funcţii politice în Kenia, ci pentru măgăria de a răspândi în lume teorii sinistre ale conspiraţiei, menite să acrediteze teze vestofobe. „Virusul Sida” ar fi „fost invenţia laboratoarelor occidentale menite să distrugă Africa neagră”, a afirmat la modul serios, laureata, citată de cotidianul berlinez Die Welt, aducându-şi astfel "prinosul de recunoştinţă" şi contribuţie la înţelegerea între popoare pe care o dorea Alfred Nobel.

Dat fiind acest bilanţ, la ce alte omagii ne puteam aştepta în acest nefericit 2015, într-o lume ce pare să se trezească greu din orgiastica ipocrizie în care s-a scufundat odată cu nobelizarea Arafaţilor ei. O lume în care şi acum o parte din massmedia occidentală confundă sistematic victimele cu făptaşii. De pildă când presa de stânga îi portretizează pe terorişti ca „mieluşei” tiermondişti nevinovaţi şi „luptători contra colonialismului”. Când se reiau „îngrijorări” legate de „uciderea”, de către israelieni, a unor islamişti palestinieni, trecându-se cu grijă sub tăcere că unul, Mohammad Halabi, a fost împuşcat la Ierusalim, după ce asasinase doi oameni, în timp ce încerca să-njunghie o femeie şi pe copilul ei. Iar celalaltă „victimă” presupusă, Fadi Alon, apucase să omoare cu cuţitul un adolescent, înainte ca un glonţ să ajungă să-i oprească elanul asasin.

În lumea filistinismului, a perfidiei şi duplicităţii e posibil orice, mai puţin să poată să se decerneze un premiu Nobel pentru Pace cui trebuie şi merită, astfel încât distincţia să fie o recompensă cuvenită şi un semnal util, orientativ, pentru un viitor incert, periculos, într-un univers global tot mai complex.

Anul acesta, ce pare a marca dezintegrarea, sub povara refugiaţilor, a Europei şi a lumii libere, mulţi au nutrit alte himere. De pildă iluzia că-l va lua cancelara, deşi, în mod straniu, majoritatea compatrioţilor ei a încetat să creadă în virtuţile bunătăţii lui „Mutti”, ori că Angela Merkel l-ar fi meritat, pentru maniera ultrageneroasă faţă de migranţi, în care a gestionat şi gestionează criza refugiaţilor.

Cvartetul Naţional Tunisian al Dialogului

Cvartetul Naţional Tunisian al Dialogului

L-a primit, în schimb, cvartetul tunisian format din reprezentanţi ai apărătorilor drepturilor omului, juriştilor, patronilor şi sindicatelor. E o hotărâre, care, o spun cinstit, m-a uluit. Căci e, incontestabil, reflectată şi salutară. Fiindcă „Cvartetul Naţional Tunisian al Dialogului” a girat tranziţia la o democraţie fie şi incipientă, fragilă, într-o ţară arabă ameninţată rău, ca toate celelalte, de ferocitatea terorismului şi a unei forme noi de islamism tiranic.

S-a evitat oare, pe vecie, prin decizia în favoarea tunisienilor, spectrul tuturor acestor rele? Nu ştim. Dar ştim că premiul îşi îndeplineşte noima de a orienta, punând degetul (dar şi leacul unui strop de balsam) pe rana vie a unei lumi periclitate mai ales de forme de totalitarism de pură extracţie religioasă, provenind din sfera ţărilor arabe şi islamice. O spun pe jumătate în serios. A se slăbi cu scepticismul...