1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Prejudecăţi şi postcomunism

Când se fac bine societăţile? Când îşi reduc la minimum prejudecăţile şi îşi amplifică la maximum consideraţia pentru o viaţă morală şi pentru practicarea ei. România suferă de un regretabil exces din cele dintâi.

Bildergalerie Donald Sutherland in Stolz und Vorurteil (picture alliance/KPA)

Cadru din ecranizarea romanului "Mândrie şi prejudecată"

Înainte de a ajunge să fie generalizări calomnioase şi să provoace discriminare, violenţe şi alunecări în totalitarism genocidal, precum antisemitismul nazist, prejudecăţile pot juca şi un rol parţial pozitiv, psihologic degrevant. E deci o prejudecată să credem că prejudecăţile ar fi rele toate şi în orice condiţii. Sau că ar fi integral defavorabile în raport cu obiectul prejudecat.

Oricum, unele clişee şi stereotipii ne-ajută să rezistăm ruşinii inadecvărilor noastre, căci proiectează asupra altora şi asupra unor grupuri străine propriile noastre neajunsuri. Apoi, ce ne-am face dacă ar trebui să tot refacem, fără pauză, de la zero, judecăţi a căror articulare le-a cerut altora vieţi întregi de studiu aplicat?

Apoi nu mă mir că germanul Gadamer a încercat să le reabiliteze, deplângând, însă, în opinia mea pe nedrept, iluminismul antiautoritar şi antitradiţional. Excesele totalitare ale secolului XX n-ar fi imaginabile fără deconstrucţii ale tradiţiei şi autorităţilor tradiţionale izvorând din iluminism. 

Fapt e că, în genere, prejudecăţile sunt o catastrofă. Societatea românească e plină până la refuz de ele. E atât de doldora de clişee dintre cele mai pernicioase, nu doar la adresa „alogenilor”, ci şi a propriei naţii, a religiei, istoriei, destinului şi elitelor ei, încât înclin să cred că prejudecăţile îi sunt blocajul principal. Frâna, împiedicându-i o eliberare completă şi rapidă. Piedica, zădărnicindu-i efortul de a ridica din resurse proprii un stat democratic şi de drept deopotrivă liber şi prosper.

Întregul postcomunism a început ca un bal al prejudecăţilor iscusit instrumentalizate de o oligarhie nou-veche, rămasă la pârghii doar graţie ingeniozităţii ei inepuizabile în opera de captare şi valorificare a celor mai diverse clişee. Epoca a debutat cu frica de terorişti inventaţi, cărora li s-au adăugat cea iscată de o presupusă întoarcere a ”moşierilor”. A continuat cu teama de burghezie, de intelectuali, de evrei, de unguri, de clanurile rome.

S-a prelungit nu în oroarea, raţional cât se poate de firească, faţă de poliţia politică a regimului comunist. Ci în stimularea dezgustului faţă de puţinii disidenţi. Faţă de transfugi. Faţă de inşii calificaţi drept ”oamenii Moscovei”. Precum şi în impulsionarea groazei stârnite, complet iraţional, de ex-securiştii care, trădându-l pe Ceauşescu, optaseră, ca Pacepa, spre a trece cu arme şi bagaje din regimul crimei totalitare, în tabăra democraţiilor liberale.

În fine, postocmunismul s-a ”dezvoltat multilateral”, spre a cita sintagma de lemn naţional-comunistă, cu ajutorul iudeofobiei, o supă reîncălzită prin stigmatizarea lui Soros, a ”multinaţionalelor” a ”finanţei internaţionale”, noţiuni-cod pentru evrei şi imaginara lor "cabală".  

Recursul insistent la imaginarul antisemit e tipic naţional-comunist. Semnalează restauraţionism ceauşist. Tendinţa nu e nouă. Sub impactul îndoctrinărilor naţionaliste marca Orban, Frontul Naţional, Sputnik, Russia Today et eiusdem farinae s-a petrecut şi în România o mutaţie de proporţii. Atât puterea USL-istă cât şi regimul Dragnea, televiziunile afiliate şi site-urile de propagandă ale oligarhiei trădează de câţiva ani buni tendinţe accentuate de revenire accelerată la ceauşism.

Nostalgia face ravagii în rândul celor prea slabi de înger şi prea ignoranţi ca să reziste agitpropului securist trimis ori lăsat liber să otrăvească minţile naţiunii, ca nu cumva poporul să înţeleagă modul în care Ceauşescu le-a distrus românilor, pas cu pas, timp de un sfert de veac, existenţa şi viitorul. 

Necultivată cum trebuie şi atacată sistematic de securisto-legionari şi de propaganda postnomenclaturistă, memoria s-a evaporat din largi segmente ale societăţii româneşti. Mulţi au uitat de frig, de foame, frică, supravegherea telefoanelor. Nu-şi amintesc nici de cele două ore de cult al personalităţii televizat, pe zi, nici de torturile şi asasinatele din beciurile securităţii. Creierele li s-au golit. Prin urmare şi inimile.

Rezultatul? Din circumvoluţiunile mancurtizate au dispărut rând pe rând şi superbia nomenclaturii şi brutalitatea poliţiştilor politici. S-a şters imaginea atotputerii dosarelor. S-a refulat îndoctrinarea copiilor la grădiniţă. S-a uitat de minciuna perpetuă şi ubicuă despre prosperitate băgată pe gâtul unor inşi flămânzi înfruntând gerul năprasnic, în interminabile cozi pentru tacâmuri de porc, de moartea prin avortul interzis, pe masa din bucătărie.

Amnezia abia aşteaptă să acopere cu jungla ei toxică şi rănile încă vii ale istoriei recente. De pildă asasinarea de către securişti, la ordinul Ceauşeştilor şi cu mâna unor borfaşi de duzină, a poetului, inginerului şi disidentului Gheorghe Babu Ursu. De pildă împuşcarea la graniţe a „transfugilor”. De pildă vărsările de sânge din decembrie 89. La fel a înţelenit, în postcomunism, memoria crimelor mineriadelor. Ori e pe cale să obtureze amintirea devalizărilor ample ale statului la care s-au dedat, cu voie de la poliţie şi putere, borfaşi gen Sebi Ghiţă.

Spaţiile golite prin neglijare, demenţă senilă, uitare, amnezie, refulare s-au reumplut rapid cu prejudecăţi televizate vechi şi noi. O realitate fictivă, paralelă, s-a ivit din antibăsism, apoi din transformarea, de către securişti ori urmaşii lor,  în Bau Bau ”securist”, a unui presupus ”binom” SRI-DNA.

Vânzării ţării de către oligarhie, în speţă deturnarea de la alianţele ei fireşti, occidentale, hulpav dorită, împreună cu Basarabia, de imperiul euro-asiatic pe care-l edifică migălos putinismo-dughinismul cot la cot cu populiştii şi extremiştii de pretutindeni i se contrapune alt mit persistent. E imaginara colonizare a României. Una la care, prin captare şi valorificare a reminiscenţelor şi resentimentelor izvorâte din cotropirile tătaro-turceşti, se inventează că ar pune umărul nemţii, europenii şi americanii. Noile prejudecăţi pretind că zmeulului zmeilor doar PSD şi infractorul Dragnea, pe post de Făt Frumos din lacrimă i-ar putea ţine piept, dimpreună cu şoferii şi secretarele sale, care nici usturoi n-ar fi mâncat, nici Brazilia sau Rusia nu le-ar fi ţinta finală.    

Când se fac bine societăţile? Când îşi amplifică la maximum consideraţia pentru o viaţă morală. Ceea ce presupune să-şi reducă la minimum prejudecăţile împiedicându-le să împartă o dreptate autentică. Doar neuitarea bine cumpănită, unitatea şi organizata facere mutuală de bine în conformitate cu lecţiile memoriei şi istoriei le-ar salva românilor democraţia suferind de exces de prejudecăţi şi de insuficient respect pentru ideea mântuirii prin fapte. 

Ce-ar trebui? Ca o masă critică să înceapă să-şi combată eficient predispoziţiile iraţionale şi clişeele, dând cu tifla invidiei, prejudecăţilor, zâzaniei, fugii de răspundere şi neîncrederii în forţele proprii.