1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Prea puțină sau prea multă școală?

Copiatul în școli nu mai e doar o abatare etică, ci un veritabil fenomen, care se trage din chiar natura sistemului școlii publice.

Perioada examenelor finale (bacalaureat, evaluări naționale) a devenit prilej de reflecție asupra copiatului. De ce candidații continuă să copieze, în ciuda măsurilor de prevedere și a tuturor represaliilor?

Copiatul, ca un caz particular al infracțiunii, poate fi privit și din perspectivă sociologică. Nu se copiază numai la examene, ci se copiază tot anul la toate testele și, ceea ce este mai semnificativ, elevii nu se simt declasați făcând acest lucru, ci dimpotrivă.

Asta înseamnă pur și simplu că elevii nu prețuiesc ”cunoașterea” care li se oferă, că autoritatea ei este la pământ. De altfel nu este o noutate. Toată lumea spune că la școală se învață lucruri inutile și, chiar dacă uneori se înșală din lipsă de discernământ, în general detractorii școlii au dreptate. Ba, uneori, chiar sublime să fie unele cursuri, dacă nu se încadrează într-un orizont inteligibil de evoluție profesională, sunt judecate ca inutile și clasate în categoria celor demne de dispreț.

Prin urmare, dacă elevii copiază tot anul și la toate vârstele este nu doar pentru că simțul datoriei a devenit evanescent, ci și pentru că oferta școlii nu are niciun preț.

În plus, școala este obligatorie. Copiatul, ca și infracțiunea în general, poate fi o formă de răspuns la o anumită captivitate. Toată lumea (o exagerare necesară) fura în comunism și nu se simțea vinovată, căci compensa în acel chip o injustiție. Sau cel puțin așa erau justificate intim transgresările normelor în vigoare. Nu era o rușine să înșeli statul comunist. După cum nu e o rușine, în optica unei morale particulare a elevilor, să copiezi pentru o notă mai mare. În intimitatea lor, cei care fură astfel au sentimentul că dobândesc o reparație față de un sistem opresiv și absurd. Nu doar opresiv - să subliniem acest fapt -, ci și absurd. Opresiunea cu sens poate fi acceptată (modelul societăților tradiționale), dar nu și cea lipsită de sens.

Prin urmare obligativitatea școlii, corelată cu o ofertă insuficientă sau neadecvată se află la originea copiatului intensiv. Cu cât nivelul școlii este mai prost, cu atât se copiază mai mult și cu atât mai mare este disprețul cu care este înconjurată. Dar cu toate că aceste lucruri sunt destul de evidente, toți reformatorii din ultimile decenii au propus ca obligativitatea să fie extinsă și nu restrânsă. Extinderea învățământului obligatoriu a devenit o dogmă pe care nimeni nu o supune unei judecăți critice.

Specialiștii în educație, adică toți aceia care au dirijat reformele recente, sunt dominați de o idee preconcepută: societatea se află într-o mișcare de progres continuu, așa încât școala ar trebui să țină pasul și să fie cât mai cuprinzătoare și mai inclusivă. Dar cuprinzător și inclusiv se traduce de fiecare dată prin extinderea obligativității. Inițial a fost instituită obligativitatea învățământului de 10 ani, apoi a fost extinsă, de facto, obligativitatea învățământului de 12 ani, pentru ca de câțiva ani să asistăm la impunerea celui de-al 13 an de obligație școlară (clasa pregătitoare).

Școala se arată de fapt incapabilă să-și reformeze conținuturile. Sunt multe motive: sistemul școlar a devenit un mecanism vast, care nu poate fi revizuit fără costuri sociale greu de acceptat; lipsesc oamenii capabili să asume o viziune despre scopul școlii publice și să o pună în aplicare; competențele individuale sunt ele însele insuficiente, câtă vreme societatea în întregul ei nu-și mai propune alt scop decât creșterea PIB-ului și îmbunătățirea indicatorilor statistici.

În aceste împrejurări, ori de câte ori se propune o reformă, se ajunge, inevitabil, la singura variantă de schimbare care mai poate da impresia unei creșteri de prestigiu: extinderea jurisdicție școlare.