1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Prea multă morală, prea puţină economie

Situaţia politică din România a primit în ultima vreme prea multe interpretări cu totul exagerate ca ton şi inadecvate ca judecată.

Interpretările care se dau situaţiei politice româneşti suferă cel mai adesea de un marcat reducţionism. Întreaga realitate politică este privită exclusiv din perspectiva limitată a procurorilor şi a relaţiei loc ambigue cu politica. Dar este uşor de remarcat că realitatea socială şi politică românească nu poate fi restrânsă la anchetele penale şi că ea pretinde dezbateri, controverse şi soluţii pe foarte multe planuri. Problema dezechilibrului dintre angajaţi şi pensionari, migraţia forţei tinere de muncă, ameninţarea demografică pe termen lung, potenţialul agricol sub-exploatat, lipsa investiţiilor, povara economiei de stat, slaba capacitate administrativă şi incapacitatea de a atrage fondurile europene, toate acestea (şi mai sunt şi altele) pretind o mare mobilizare politică care nu are decât o mică şi indirectă legătură cu ceea ce numim, generic, corupţie. Onestitatea funcţionarilor contează mult în buna administrare a bugetelor publice şi creşterea exigenţei etice este mereu binevenită, dar problematica economică depăşeşte cu mult subiectul moralităţii.

Am asistat în ultimii ani la o supra-evaluare a importanţei acestui subiect, care a avut poate rolul inconştient de a justifica eşecul de fond al guvernărilor din ultimii ani. Din 2005 şi până astăzi, parchetele anticorupţie au devenit un actor important, aşa cum nu erau înainte, dar acest avans cert în privinţa respectării legilor nu a putut fi corelat cu o dezvoltare economică reală şi nici cu apariţia unei administraţii mai competente.

După spargerea balonului de săpun al anilor 2005-2008, s-a văzut că România este nevoită să repună în discuţie marile sale slăbiciuni structurale. Dar reformele de criză aplicate începând cu 2010 au reprezentat doar un corectiv de moment şi nu o rezolvare cuprinzătoare. Dezechilibrele dintre dimensiunea aparatului bugetar şi capacitatea lui de finanţare persistă, după cum identificarea unor noi căi de dezvoltare economică întârzie să se producă.

Faptul că guvernul condus de Victor Ponta, după abia câteva luni de la instalare, a sfârşit prin a adopta soluţii pregătite şi anunţate de administraţiile PDL în anii anteriori, nu este altceva decât indiciul clar că elita politică şi economică românească nu întrevede, deocamdată, alte soluţii. Din motive care ar trebui discutate pe larg, agricultura nu îşi atinge potenţialul ei real, turismul e la pământ şi nu are în mod obiectiv niciun orizont pe termen previzibil, cercetarea ştiinţifică a fost lichidată în ultimii 20 de ani de sub-finanţare, aşa încât orice guvern este tentat să apuce repede cu două mâini şi cele mai mici oportunităţi de investiţii care i se oferă. Mai ales că pe tărâmul acesta atât de volatil al încrederii economice, zvonul că România ar fi o ţară repliată pe un conservatorism rural ar fi cu adevărat fatal.

Este o ironie a întîmplării că cel puţin exploatarea de la Roşia Montana şi mai cu seamă modul în care a fost promovată ar pune probleme de moralitate care, luate în litera lor strictă, ar trebui să interzică de mâine continuarea oricărui demers din motive pur legale şi nu ecologice. Justiţiarii care denunţă acordul dintre preşedinte şi premier, dacă ar avea o minimă consecvenţă, s-ar vedea puşi într-o mare dificultate.

Dar, aşa cum am arătat, defectul cel mai mare al acestei perspective justiţiare este reducţionismul ei. Ideea potrivit căreia numirea procurorilor ar fi faptul cel mai important, nucleul care generează întreaga realitate socială, este pur şi simplu caricaturală. Se uită uşor şi faptul că echipa Morar-Kovesi, care părea unora ideală, a fost denunţată de Daniel Morar însuşi, în opinia căruia fosta procuroare generală nu are competenţa necesară să conducă DNA. Şi poate că el are dreptate, poate că Laura Codruţa Kovesi este incompetentă, dar atunci întreaga activitate a parchetelor din 2005 şi până astăzi ar trebui complet reevaluată.

Se vede aşadar că interpretările sunt colorate în violente tonuri partizane şi că lipseşte o evaluare cuprinzătoare şi obiectivă a Justiţiei. Din expunerea procurorului Codruţ Olaru, de exemplu, din cursul audierii sale la CSM, s-a putut desprinde faptul că, în ansamblu, activitatea parchetelor a fost mai curând nesatisfăcătoare, că procurorii în cea mai mare parte a lor s-au complăcut într-o stare de pasivitate şi că a lipsit de regulă curajul marilor investigaţii. Analiza lui Codruţ Olaru, numit adjunct al procurorului general, nu a fost însă însuşită de nimeni altcineva la nivel oficial, nici de vechea administraţie şi, desigur, cu atât mai puţin de cea nouă.

În consecinţă, situaţia politică şi socială românească continuă să fie dificilă, o mulţime de probleme nu îşi găsesc rezolvarea, politica se complace pe mai departe în intrigi facile, dar tonul excesiv de dramatic şi catastrofic, în stilul predicatorilor milenarişti, e cel puţin nepotrivit.