1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

“Preşedintele” e bolnav prin definiţie

Potrivit unui sondaj INSCOP, un sfert dintre români consideră că Ceauşescu se potriveşte cel mai bine cu conceptul de “preşedinte”. Cum se explică acest lucru?

La prima vedere e deconcertant. Nici nu ştim ce să spunem şi e mai bine de fapt să rămânem o clipă în această zonă de nehotărâre reflexivă. Să tratăm subiectul ca şi cum ne-am găsi în faţa unui fapt neutru ar fi greşit, după cum greşit ar fi şi să ne lansăm emotiv în tot soiul de imprecaţii la adresa “poporului stupid”, incapabil să-şi judece bine propria istorie. Datele nu sună deloc bine, dar, care este explicaţia lor, sondajul nu ne spune şi nici nu poate să o facă. A susţine că un sfert dintre români îl mai venerează pe Ceauşescu ar fi în dezacord cu toate celelalte lucruri pe care le ştim.

Dar nu numai “preferinţa” pentru Ceauşescu este dezamăgitoare, ci toate celelalte opţiuni. Astfel, 24,7% bifează în dreptul lui Ceauşescu, 19,1% în dreptul lui Ion Iliescu, 14,2% în dreptul lui Traian Băsescu şi 9,7% în dreptul lui Emil Constantinescu. Rămân 23,9% care nu îl indică pe niciunul din cei de mai sus şi 8,4% care nu răspund. Ceea ce este cu adevărat interesant este că procentele acestea exprimă o perfectă inversare valorică, ca şi cum am răsturna piramida cu capul în jos. Dar aceasta este opţiunea noastră personală, pe care o vom pune, deocamdată, între paranteze.

Mult mai important ar fi să lăsăm judecăţile personale deoparte şi să căutăm răspunsuri obiective la această imagine statistică bulversantă. Şi să începem cu felul în care a fost pusă întrebarea, care pare extrasă dintr-un chestionar mult mai amplu: “Dar dacă ar fi să vă gândiţi la toţi preşedinţii pe care i-a avut România în istorie, care credeţi că s-ar potrivi cel mai bine funcţiei?”

Întrebarea nu cere opinii politice propriu-zise. Nu se întreabă, de pildă, “pe cine aţi prefera?” sau “cine credeţi că a fost cel mai bun preşedinte?”, ci se referă la o adecvare. Mai exact, li se cere participanţilor la sondaj să arate în cel fel preşedinţii din trecut se potrivesc cu conceptul de preşedinte pe care îl are fiecare. E ca şi cum li s-ar cere oamenilor să spună ce băutură se potriveşte cel mai bine unui “aperitiv”, ceea ce nu înseamnă că răspunsurile ar exprima preferinţa specială pentru o anumită băutură, ci doar gradul ei de adecvare. Mulţi oameni preferă berea, dar la întrebare ar putea răspunde “ţuică de prune” sau “aperol”.

Prin întrebarea pusă, sondajul acesta investighează nu atât preferinţele politice ale românilor, cât conceptul de preşedinte cu care operează în judecăţile lor. Dacă un sfert dintre români bifează numele lui Ceauşescu, nu înseamnă neapărat că îl admiră sau că l-ar dori preşedinte, ci că acesta întrupează cel mai bine această funcţie, care, în imaginarul lor politic, îmbină strâns autoritatea cu autoritarismul şi represiunea. Ar trebui poate să înţelegem că oamenii nu operează cu definiţii de dicţionar, ci cu accepţii personale constituite din experienţe proprii şi încărcate puternic cu conţinut emotiv. În accepţiunea unui sfert dintre români, "Preşedintele” continuă să fie Ceauşescu, ceea ce nu este o nerozie sau o vină morală, cum s-ar grăbi poate unii să spună. Este pur şi simplu un capitol de istorie şi o parte însemnată din propria lor viaţă. Nenorocirea noastră politică - care încă nu a trecut - este că imaginea, conceptul de preşedinte rămân strâns asociate cu Ceauşescu. Este o asociere inevitabilă, produsă de experienţă.

Este, prin urmare, un fapt istoric din care am putea extrage câteva judecăţi obiective. Am putea constata bunăoară că imaginea “preşedintelui” este legată intim şi inseparabil de o conduită autoritară şi discreţionară şi că oamenii în mod subconştient nu mai pot separa patologia funcţiei prezidenţiale de ceea ce are ea sănătos. În accepţiunea multor români, probabil vârstnici, “preşedintele” este bolnav prin definiţie.

De altminteri întregul sondaj dezvăluie faptul că românii văd în “preşedinte” în primul rând un tiran, dovada clară fiind chiar această ierarhie: Ceauşescu, Iliescu, Băsescu, Constantinescu. Cine ar putea nega că exact aceasta este ordinea autoritarismului?

De aici am putea extrage o altă constatare obiectivă. Funcţia prezidenţială este în România tarată, fiind profund compromisă de exerciţiul ei discreţionar timp de mai bine o jumătate de secol. Toate tentativele de reabilitare a prezidenţialităţii au eşuat. Emil Constantinescu, cel mai democrat preşedinte, a fost nevoit să abdice, iar ceilalţi au rezistat întrecându-se în tot felul de maşinaţiuni. Românii, conform altor sondaje, continuă să dorească un preşedinte ales prin vot universal şi direct, dar acest fapt nu ar trebui să fie transformat în dogmă. Oamenii doresc ceea ce au fost învăţaţi să dorească. Sondajele nu exprimă mereu nevoi largi democratice, ci uneori, pur şi simplu, clişee mentale.