1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Preşedintele şi viitorul problemei minoritare

În ciuda dinamismului şi a elanului său reformist în atîtea domenii, preşedintele Traian Băsescu manifestă un mare imobilism în relaţia cu minoritatea maghiară.

default

Traian Băsescu

La întoarcerea sa de la Budapesta (unde fusese invitat de preşedintele Ungariei László Sólyom) Preşedintele Traian Băsescu nu a spus în linii mari nimic nou faţă de declaraţiile sale anterioare, dar cu toate acestea un detaliu a atras atenţia în mod deosebit. Preşedintele s-a referit la situaţia românilor care trăiesc în Ungaria şi care par să uite încetul cu încetul identitatea românească.

«Aş mai face o menţiune, a spus Preşedintele, şi anume aceea că trebuie să facem un efort crescut pentru românii din Ungaria, pentru că, împotriva voinţei statului maghiar, nu există nici o suspiciune aici, procesul de asimilare este un proces care se desfăşoară destul de rapid, în momentul de faţă 25% din cei 8.000 de români nemaivorbind limba română. Deci, avem obligaţia ca împreună cu statul maghiar să găsim formule de prezervare şi de stopare a procesului de asimilare a românilor care trăiesc pe teritoriul Ungariei.»

Preşedintele a avut grijă să precizeze că guvernele Ungariei nu sînt vinovate de deznaţionalizarea românilor, dar a vorbit totuşi de o datorie a României şi Ungariei de a lupta împotriva acestui proces.

În acelaşi timp însă Traian Băsescu a reafirmat că nu va recunoaşte drepturile colective ale minorităţilor, teză cu implicaţii juridice decisive asupra oricărui proiect autonomist şi care este de altfel structura juridică de rezistenţă a modului în care România a abordat din 1990 încoace problema minorităţilor naţionale. Toate disputele majore, inclusiv aceea, astăzi cu totul uitată a «legitimaţiei de maghiar», au fost abordate de România din această perspectivă liberală, care plasează individul deasupra identităţilor colective. România a reuşit în virtutea acestei abordări, dominante în Europa, să limiteze revendicările ungurilor din Transilvania, fără să-şi pericliteze situaţia faţă de UE, chiar dacă, în felul acesta, au fost trecute sub tăcere realităţi istorice persistente a căror dimensiune «colectivă» rămîne indubitabilă.

Ceea ce a atras atenţia a fost aşadar modul asimetric în care preşedintele a tratat lucrurile. Cu toate că preşedintele a clamat preeminenţa drepturilor individuale a cerut în privinţa românilor protecţie pentru o realitate de ordin istoric şi colectiv, aşa cum este identitatea naţională. Afirmînd că statul ungar şi cel român ar avea datoria de a-i ajuta pe românii din Ungaria să nu uite că sînt români, preşedintele Traian Băsescu a plasat «românitatea» pe o poziţie preeminentă faţă de dimensiunea lor individuală.

E adevărat că preşedintele nu a făcut propuneri concrete care ar fi putut lua o înfăţişare juridică atacabilă, dar în spiritul lor afirmaţiile de mai sus sînt identice cu cele ale autonomiştilor unguri.

Aşadar dacă pe românii din Ungaria, preşedintele i-a privit în dimensiunea lor colectivă pe ungurii din România insistă să-i privească în dimensiunea lor strict individuală. Statul român se instalează aşadar temeinic în propria tradiţie şi nu pare dispus să schimbe ceva. E adevărat că, în realitate, situaţia ungurilor din România e departe de a fi aceea a unor indivizi vorbitori de maghiară şi că există comunităţi solidare cu o puternică conştiinţă a identităţii lor istorice. Dar este o realitate de fapt şi nu una de drept şi pe acest decalaj se întemeiază pe mai departe toate revendicările.

Afirmaţiile preşedintelui Traian Băsescu au consolidat impresia că, în ciuda progreselor clamate cu toate ocaziile, există un mare imobilism în relaţia cu ungurii, la adăpostul căruia se speră, pesemne, ca toate problemele să se rezolve prin simplă uzură sau prin convertirea lor inevitabilă graţie schimbărilor pe care le aduce timpul.