1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Pragmatism şi împăciuitorism cu spume

Există un drum lung de la un pragmatism salutar, la variante admisibile de Realpolitik şi până la formele cele mai greţoase, în fapt sinucigaşe, ale unui împăciuitorism cu spume.

Vladimir Putin l-a primit la Kremlin pe vicecancelarul german Sigmar Gabriel

Vladimir Putin l-a primit la Kremlin pe vicecancelarul german Sigmar Gabriel

Un succint bilanţ al contactelor şi deciziilor diplomatice actuale, cuplat cu niscaiva reminiscenţe istorice şi cu o doză de minim bun-simţ politic, ar putea lămuri în ce punct se găseşte lumea occidentală în prezent.

La hotelul Imperial de la Viena luxul cel mare e la el acasă. Nomen est omen. De joi s-au instalat în somptuosul stabiliment cu nume împărătesc şi trimişii celor mai diverse împărăţii spre a dezbate cartoful cel mai fierbinte al momentului. E vorba, fireşte, de Siria. E ţara în care regimul Assad încearcă, de la revolta paşnică împotriva sa, din 2011, să se menţină cu orice preţ la putere.

Acest preţ s-a cuantificat recent la aproximativ un sfert de milion de oameni. Mai precis la trei sute de mii de suflete ucise. Assad s-a văzut, recent, salvat, in extremis, de regimul neo-imperialist de la Moscova, în cooperare cu cel teocratic, islamist şi cu ambiţii imperiale regionale, de la Teheran. Mai nou, SUA au acceptat să se aşeze la aceeaşi masă de la hotelul Imperial cu aliaţii imperialişti şi fudamentalişti ai criminalului în masă, spre a negocia, împreună, viitorul Siriei.

Care, datorită preşedintelui ei, Assad şi a bombardamentelor aliaţilor săi ruşi, efectuate asupra opoziţiei moderate sub pretextul combaterii teroriştilor Statului Islamic, a devenit, ca ţară, cea mai mare producătoare de refugiaţi din lume. Ceea ce deranjează în cel mai înalt grad, actualmente, Germania şi Europa.

La aceeaşi masă a negocierilor de la luxosul hotel s-au aşezat imperturbabili şi reprezentanţii guvernului turc. Joi, poliţia regimului islamist de la Ankara a luat cu asalt o televiziune critică, independentă, din Turcia, încercând s-o amuţească sub pretextul că ar finanţa, chipurile, terorismul.

Concomitent, la Bruxelles, s-a continuat exersarea din răsputeri a perierii lui Recep Tayyip Erdogan care a debutat cu inoportuna vizită recentă, în plină campanie electiorală turcă, efectuată la Ankara de Angela Merkel. De ce periere? Fiindcă, potrivit bine informatului europarlamentar german, contele Alexander Lambsdorff , Comisia Europeană a reţinut şi amânat publicarea raportului său anual privind Turcia în postura de candidat la integrarea în Uniune, la indicaţia şefului ei, Juncker.

De ce s-a luat decizia punerii importantului document sub obroc? Simplu: din raţiuni de „Realpolitik”. Raportul e extrem de critic la adresa regimului de la Ankara, de vreme ce în Turcia s-au înregistrat nu progrese, ci regrese grave în materie de respect faţă de drepturile omului şi faţă de principiile democraţiei şi statului de drept.

Or, foarte sensibili la doleanţele Berlinului, care, din raţiuni politice interne se teme de exacerbarea crizei refugiaţilor şi speră ca regimul Erdogan să acţioneze întru oprirea la sursă a afluxului migrator, eurocraţii de la Bruxelles nu vor în ruptul capului să-l irite pe autocratul islamist de la Ankara. Căci preşedintele turc e foarte încordat înaintea alegerilor legislative anticipate de duminică. Alegeri decretate de islamiştii săi, după ce în scrutinul din vară electoratul, maturizat, a refuzat partidului guvernamental AKP al lui Erdogan controlul absolut asupra Parlamentului.

Dar Erdogan şi ayatolahii nu sunt, în lumea de azi, singurii mahări ce se cer menajaţi. La urma urmei mai există şi fostul KGB-ist din Dresda. La Moscova, nu doar fostul preşedinte al Franţei, Sarkozy, şi-a încercat talentul de a executa temenele în faţa preşedintele Rusiei, Vladimir Putin. Cu el s-a întâlnit şi vicecancelarul german, Sigmar Gabriel, candidatul SPD la funcţia executivă supremă în Germania.

Şi social-democratul german s-a înclinat adânc în faţa revendicărilor Kremlinului. Căci a cerut ridicarea sancţiunilor impuse Moscovei după raptul teritorial care a dus la anexarea Crimeei şi declanşarea conflictului separtist din estul Ucrainei. Concomitent, Gabriel s-a închinat chiar mai adânc, întrucât a declarat că ar exista „în în Europa şi în SUA forţe care n-ar avea interesul să se aplaneze sângerosul conflict şi cărora n-ar trebui să li se dea nicio şansă”. Auziţi, auziţi.

Neprecizat în acest panegiric formulat de dregătorul german la adresa Kremlinului a rămas fireşte faptul că, fără aportul Moscovei şi intervenţia brutală a Rusiei în treburile ucrainene, nu s-ar fi declanşat şi nici nu s-ar putea susţine acest litigiu.

Clar e, de asemenea, că fără Putin şi Erdogan, care au tot interesul ca Statul Islamic să rămână puternic, căci fără teroriştii IS n-ar avea cum să se justifice nici reprimarea kurzilor (de către islamiştii turci), nici susţinerea de către ruşi a satrapului lor, Assad, nu s-ar fi exacerbat problema refugiaţilor.

Dar mantra pragmaticului de serviciu n-are treabă cu realităţile. Sacra formulă e, de regulă, una singură. „Eu, împăciuitorist? Aş! De unde! Dar nu putem să nu constatăm realităţile”. Care, pe realpoliticianul occidental îl determină, fireşte, să recunoască din capul locului că „trebuie vorbit şi cu duşmanii”. Dacă, nu cumva, mai ales cu duşmanii. Căci „fără ei”, fie că e vorba de Putin, de Erdogan, de ayatolahii iranieni sau de ceilalţi tirani, „problema” nu s-ar putea „rezolva”.

Ce dacă unii din aceşti tirani îl exaltă pe Stalin, şi-au reprimat la sânge propria opoziţie, şi-au făcut statul de drept una cu pământul, violează sistematic drepturile omului şi au sugrumat libertatea presei proprii, iscând un război propagandistic di granda împotriva lumii libere?

Cui îi mai pasă că ayatolahii au ambiţii nucleare şi au proferat ameninţări genocidale la adresa statului evreu? În faţa realităţilor aşa cum le vede realpoliticianul cu ferme opţiuni de stânga nimic din toate acestea nu mai contează în context.

Pe ideologii vorbitului cu orice preţ nu pare să-i mai intereseze nici alt fapt. Şi-anume că însăşi chestiunea refugiaţilor (constituind principala „problemă ”, care, potrivit împăciuitoriştilor cu spume ar fi, actualmente, „de rezolvat” cu ajutorul tiranilor) n-ar fi existat în veci dacă n-ar fi fost creată de propuşii parteneri de dialog din răsărit.

Dar există oare alternative practicabile în căutarea păcii? Un vechi dicton latin afirmă că „si vis pacem para bellum”. Că, dacă vrei pace, trebuie să te pregăteşti de război.

Ceea ce nu înseamnă că dialogul ar trebui, din principiu, exclus. Dimpotrivă. Dar, numai dacă panoplia mai conţine alte arme. Căci, dată fiind nu prea complexa lor formă mentală, apetenţa spre dialog e interpretată prea adesea de tirani nu ca indiciu al pragmatismului, ci, dimpotrivă, ca semn de slăbiciune, încurajându-i să creeze noi probleme, de care să profite spre a-şi continua şantajul la adresa celor ce refuză să li se supună.

Europa şi SUA nu vor găsi de bună seamă calea optimă către soluţionarea problemelor diplomatice pendinte câtă vreme nu ies din această paradigmă şi nu-şi afişează credibil disponibilitatea de a recurge, la nevoie, la cartea militară. Până atunci vor continua să fie victimele vechiului joc putinist. Care cu obişnuita sfruntare a poliţistului politic de sorginte bolşevică, încearcă să obţină "normalizarea" relaţiilor cu vestul promiţând, la schimb, o prezumtivă rezolvare a crizelor iscate de el însuşi.