1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Povestea unui sat care nu ar avea loc în ştirile din prime-time

Când plouă, lumea se sfârşeşte la Stejărişu. Drumurile ce urcă prin sat sunt marcate, la ieşirea spre pădurea de stejari, cu indicatoare rutiere pe care scrie clar: „Interzis când drumul este umed”. Noi am ajuns, totuşi.

În ultima dimineaţă a iernii lui 2013 e deja suficient de uscat pentru ca drumul ce urcă dinspre Stejărişu prin stejăriş şi duce la Mălâncrav să fie practicabil. Prin lumina lăptoasă a dimineţii ardelene înaintează, agale, o căruţă plină cu fân uscat. Sunt cam cinci kilometri, peste deal, şi drumul ţine vreo două ore. Fânul trebuie să ajungă la caii lui Charles. Prinţul Charles, moştenitorul tronului britanic, cel mai celebru dintre salvatorii vechilor sate săseşti din inima Transilvaniei. Stejărişu nu a avut şansa unei descinderi regale.

Singuri acasă

Misch Gierling, unul dintre ultimii saşi care nu au plecat în Germania, după 1990, a trăit, pe rând, toate etapele minunii de la Stejărişu. Probstdorf, cum îi spune în germană – sau Proştea, cum uşor supărător suna traducerea în limba română a numelui săsesc.

Misch Gierling

Misch Gierling

Gierling şi-a văzut, mai întâi, conaţionalii plecând. A asistat neputincios la răsturnarea dramatică a proporţiilor demografice. A primit, mai apoi, de la cei plecaţi, sarcina de a găsi cumpărători pentru casele rămase în urmă. Pe unele le-a măritat, pe altele nu. În vremea aceasta a apărut în sat inginerul austriac Wolfgang Hosiner, hotărât să nu lase comunitatea să moară, odată cu prelungita tranziţie către nicăieri a României. A adus un strop de konw-how şi multă bunăvoinţă.

În 2006, efortul lui Hosiner a primit o nouă turnură, când inginerului i s-a alăturat fostul ataşat pentru probleme sociale al Ambasadei Austriei la Bucureşti, Barbara Schöfnagel. Împreună, cei doi au pus la cale, pe scheletul Fundaţiei Au-Ro, un proiect de anvergură şi sustenabil de combatere a sărăciei. De ce la Stejărişu? Pentru că acolo, avea să povestească, în timp, Schöfnagel, a întâlnit o comunitate în care grupurile etnice trăiau împreună, nu separate. O convieţuire pe care o confirmă şi Misch Gierling, în grija căruia rămâne administrarea proiectului, când iniţiatorii sunt plecaţi în Austria.

Opt familii de saşi mai locuiesc astăzi în Stejărişu. O mână de oameni, minoritari într-un sat care, altădată, le aparţinea, izolaţi printre cei care odată trăiau în marginea satului dar au pătruns, încetul cu încetul, „între zidurile cetăţii”. Bătrânul Herr Stenzel a trecut prin războaie şi prizonierate dar, la 90 de ani, se ţine încă drept, spre invidia celor care, la jumătatea vârstei bătrânului, se vaietă de spate şi calcă cocoşat. „Ne dăm coate, noi, ăştia mai tineri, când îl vedem, mândru şi drept, la vârsta dumnealui”, râde Misch Gierling.

Monografia satului, publicată la München, în 2002, de Horst Gärtner, povesteşte că, în 1532 (la trei secole de la fondarea satului), din 170 de săteni, toţi erau saşi. În 1857, saşii rămăseseră 40% (295 din 731) iar în 1999, doar 29 din totalul celor 472 de proşteni mai proveneau din etnia fondatoare. La ultimele recensăminte, 85% dintre localnici s-au declarat români. „Noi vorbim româneşte. Ţigani nu sunt cei care vorbesc ţigăneşte? Noi nu vorbim ţigăneşte între noi”, îmi explică unul dintre săteni, pe care l-am întrerupt dintr-o boşcorodeală românească a unui viţel ceva mai zănatec.

Zacuscă şi lichior de Stejărişu

Pe cei mai mulţi, însă, lumea îi ştie de romi. Aşa apar şi în prezentarea proiectului iniţiat de Hosiner şi susţinut de Schöfnagel. E oarecum de înţeles reţinerea oamenilor în a fi asociaţi cu un grup anatemizat de clişee. Mai ales că dacă există vreun loc în care stereotipurile nu se potrivesc, acela este aici, la Stejărişu.

Au profitat din plin de fiecare mână întinsă, de fiecare şansă ce li s-a oferit. Au fost acolo când Fundaţia Au-Ro şi-a propus să îi ajute să se ajute singuri. Au învăţat câte o meserie de la pensionari germani şi austrieci veniţi în voluntariat. Unii au „furat” strungăritul, alţii au deprins prelucrarea lemnului.

Şi-au trimis copiii la şcoală. Procentul de frecventabilitate este de 100%. Fusese o vreme când abandonaseră şcoala – asta, însă, pentru că şi şcoala, la rândul ei, îi cam abandonase: nu aveau cum ajunge la Iacobeni, reşedinţa de comună, unde erau clasele V-VIII. Când li s-a oferit un microbuz dar şi o a doua şansă, prin programul omonim al Ministerului Educaţiei, şi-au reluat şcoala întreruptă, povesteşte, mândră de consătenii ei din Stejărişu, Adela Gierling, profesoară de matematică la şcoala de arte şi meserii din Iacobeni.

Au renunţat să mai ducă în piaţă la Agnita fructele de pădure pe care le strâng vara: în casa parohială din vecinătatea bisericii fortificate ce domină centrul satului există o linie de producţie pentru dulceţuri, zacuscă şi lichioruri, recunoscute ca mărfuri ecologice pe piaţă – şi nu doar în România ci şi la Viena.

Unii lucrează la Agnita; dar sunt destui cărora nu le-a rentat naveta: jumătate din ceea ce câştigau în fabricile de la oraş se ducea pe navetă. Au preferat să înceapă să se gospodărească, mai întâi la limita subzistenţei. Au început să crească vaci şi să-şi lucreze pământurile. Unii mai ară cu caii, chiar cu boii. Alţii, în schimb, au reuşit să agonisească şi şi-au cumpărat tractoare. I-a ajutat fundaţia austriacă, i-au ajutat şi consătenii saşi plecaţi în Germania. I-au chemat, periodic, să muncească. Sezonieri. Nimeni nu a plecat, însă, în necunoscut. Nu s-au dus să cerşească, nici să obţină beneficii sociale, nici să fure. Au mers la sigur. Au lucrat, au strâns bani cu care au venit acasă, unde şi-au reparat casele, au cumpărat încă o bucată de pământ sau câte o maşină agricolă. În general second hand, multe chiar aduse din Germania. Cum e şi motocicleta cu număr de Düsseldorf, parcată în centrul satului, în faţa magazinului universal Liliacul. „Are treizeci de ani, dar ştiţi cum merge?”, se făleşte proprietarul.

Bani - dar mai ales voinţă

Doi paşi mai încolo, în fosta remiză de pompieri, cândva cartea dărăpănată de vizită a satului, se strâng, înainte de ora opt, vedrele de lapte proaspăt muls în gospodăriile satului. Două firme concurente îl colectează în fiecare dimineaţă. Câteva minute mai târziu se strigă apelul la fundaţia găzduită în casa parohială. Vara e mai mult de lucru şi sunt mai mulţi săteni. Iarna nu prea.

Felicia

Felicia

Felicia este una dintre norocoasele care lucrează permanent la fundaţie. Cu carte de muncă, cu asigurări la zi, cu concediu plătit. Soţul are un mic atelier, în care, primăvara, potcoveşte caii sătenilor şi mai sudează câte ceva, când e nevoie de sudură în sat. Proştenii îşi aduc aminte de casa în care Felicia locuia pe vremuri, înainte ca austriecii să îi înveţe pe săteni să se ajute singuri: podeaua vechii mori era acoperită cu pungi de plastic şi cârpeli de covoare. Felicia nu pierde vremea căutând cuvinte. Ştie un lucru: fundaţia, pur şi simplu, i-a schimbat viaţa. În bine. În foarte bine. E, în timp ce povesteşte că a fost ucenică şi, apoi, poftită să rămână angajată, mai degrabă lumina din privire care mărturiseşte fericita cotitură survenită, de când în viaţa satului Stejărişu au apărut Schöfnagel şi Hosiner.

De-a lungul anilor, investiţiile directe s-au ridicat la circa 300.000 de euro. La acestea se adaugă 15.000 de ore de voluntariat prestate de pensionari germani şi austrieci. Cuantificarea acestor ore de muncă şi a donaţiilor în bunuri, adunate cu sprijinul unor firme şi fundaţii din România şi Austria, ridică investiţia totală a proiectului la peste un milion de euro. Şi nu este vorba despre o intervenţie pompieristică ci de un program care, în aproape şapte ani, a învăţat să se autosusţină şi are continuitate. „Nimeni nu a primit ceva pe gratis”, atrage Misch Gierling atenţia. „Au primit materiale de construcţii, televizoare sau haine – dar au trebuit să plătească o sumă simbolică. Cincizeci de bani sau zece lei – important a fost să se înveţe că nimic nu este pe degeaba”. Au fost chemaţi şi au venit la renovarea clădirilor reprezentative ale statului. Umăr la umăr, saşi şi români - şi romi, chiar dacă aceştia din urmă, majoritari în Stejărişu, nu sunt încă dispuşi să îşi recunoască apartenenţa la o etnie prea mult lovită de clişee.

Şi Stejărişu nu este singurul loc care a demonstrat că acolo unde există o dorinţă se poate găsi şi o cale. Nu departe, peste câteva dealuri doar, la Viscri, sat care, la fel ca şi Mălâncravul învecinat Stejărişului, a primit binecuvântarea prinţului de Wales, Gerhild Gross, de la Mihai Eminescu Trust, explică, simplu de tot, de ce se poate, când se vrea – şi, într-un fel, cum de s-au obişnuit ultimii saşi (altădată foarte exclusivişti) cu vecinătatea romilor: „Degeaba duc eu o viaţă bună cât timp la a doua casă mai încolo nu au curent. Nu poţi trăi fericit aşa”.