1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Poticniri şi tăceri pontificale

Însoţit de prietenul său, rabin argentinian şi de şef-rabinul Poloniei, Papa a vizitat situl lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz. Unde s-a rugat în tăcere. Dar lumea nu de tăcere ci de clarificări are nevoie.

Papa Francisc la Auschwitz

Papa Francisc la Auschwitz

La Auschwitz-Birkenau naziştii au asasinat, în numele germanilor şi a superiorităţii rasiale, peste un milion şi o sută de mii de oameni. În covârşitoarea lor majoritate aceşti oameni erau evrei. Copii, femei, bărbaţi în putere, bătrâni. În covârşitoarea lor majoritate aceşti oameni au sfârşit gazaţi. În memoria lor, Suveranul Pontif a tăcut. S-a recules în tăcere şi în rugăciune, timp de un sfert de oră, şezând, în centrul capitalei universale a morţii, pe o bancă.

Gestul n-a suscitat critici din partea unor rabini şi reprezentaţi ai unora din marile organizaţii evreieşti. Dimpotrivă, Ronald Lauder, preşedintele Congresului Mondial Evreiesc a salutat explicit prezenţa Papei la Auschwitz. Care, ca şef al Bisericii Catolice, nu se confruntă pentru prima oară cu exerciţiul datoriei, deloc lesnicioase, a unei coborâri într-un muzeu al infernului terestru.

Iezuitul argentinian, devenit Suveran Pontif, a vizitat în 2014 Memorialul Yad Vashem, de la Ierusalim. Unde, ca şi vineri, la Auschwitz, s-a întâlnit cu supravieţuitori ai Holocaustului. Francisc s-a rugat şi în celula preotului Maximilian Kolbe, duhovnicul sanctificat de Biserica catolică după ce naziştii l-au martirizat şi incinerat.

„Auschwitz este o amintire veşnică la cele ce se pot întâmpla când i se permite urii să se răspândească, iar lumea tace în faţa răului”, a spus Lauder textual. Care însă, paradoxal, n-a criticat şi tăcerea Suvernului Pontif. Din unghiul său, vizita la Auschwitz a Papei, „un aliat preţios în lupta contra antisemitismului şi a ipocriziei, constituie un gest important”. E adevărat. Iar o prezenţă fie şi tăcută poate, uneori, transmite mesaje limpezi.

Anterior, Papa se împiedicase şi căzuse în timp ce oficia slujba la Jasna Gora, mânăstirea adăpostind celebra „Madonă Neagră”. Poticnirea şi căzătura sa în proximitatea veneratei icoane de la Czestohowa, cea pictată într-un stil menit să arate „Calea” pare a le da, simbolic, satisfacţie criticilor din ce în ce mai numeroşi ai Papei. „Nu puţini episcopi şi credincioşi catolici polonezi recuză politica sa a refugiaţilor”, nota recent corespondentul din Polonia al postului naţional de radio german.

O serie de critici ai Suveranului Pontif se arată viu nemulţumiţi de opţiunile sale politice de stânga precum şi de modul său de a aborda ceea ce până în prezent n-a numit un război contra terorismului islamist. Ci doar, nu tocmai clar, în reacţie la asasinarea unui preot normand în numele statului islamic, drept un război, „declanşat pentru că lumea a pierdut pacea”. Nu ar fi vorba, a ţinut el, o clipă mai târziu, să precizeze, „de un război al religiilor, ci de unul pentru interese, bani, resurse naturale”.

Dar aşa să fie oare? Să fie oare chiar bine să taci la Auschwitz? Şi oare de ce a simţit Papa nevoia să anexeze această consideraţie despre religii observaţiei sale de bun simţ că lumea se află într-un război şi că nu trebuie să ne fie teamă să o spunem? Sigur, numai uşor nu pare să fii Papă, chiar şi după Conciliul Vatican doi, care a condamnat orice formă de antisemitism. Chiar şi după un Suveran Pontif de anvergura Papei Ioan Paul al doilea, primul ocupant al Sfântului Scaun care, urmat de Benedict al XVI-lea, s-a deplasat la Auschwitz şi a vorbit acolo.

O imensă răspundere apasă pe umerii reprezentantului creştinătăţii. Care, într-o situaţie globală mai tensionată şi mai conflictuală decât oricând, în ultimele şapte decenii, numai belicos şi cap al unei cruciade n-ar fi bine să fie, să pară, ori să vrea să pară. Şi care consideră, nu fără temei, că şi-ar rata menirea de reprezentant al creştinătăţii, dacă n-ar aminti, inclusiv gazdelor sale poloneze reticente la primirea de refugiaţi, că izolarea şi abandonarea omeniei, a deschiderii faţă de oameni prigoniţi, care fug de o urgie, nu poate, creştineşte, să fie considerată bună.

Pe de altă parte, trăim într-o lume în care antisemitismul a atins iar dimensiuni înfricoşătoare. Nu în ultimul rând ne aflăm în faţa barbariei atacului lansat de terorismul islamist asupra civilizaţiei. E vorba de un atac de proporţii globale asupra libertăţii şi a religiilor, inclusiv şi nu în ultimul rând asupra celei evreieşti, alcătuind, împreună cu creştinismul, temeiul acestei civilizaţii.

În reacţie la această agresiune genocidală nu a musulmanilor in corpore, ci a unui islamism militant şi fundamentalist, frica, ura şi isteria au luat proporţii. Spre a se combate răul şi a se calma extinsele angoase iscate de acest război implicând nu în ultimul rând religiile, ar fi nevoie, mai ales din partea unui Papă cu o orientare accentuat politică, de claritate morală, nu de tăceri. Ori de atitudini echivoce şi interpretabile. Fiindcă de ele profită asasinii, fanaticii şi extremiştii. În răstimp suferă victimele, martirizate şi pentru credinţa ori confesiunea lor, fie ea creştină, evreiască, şiită, sunit-heterodoxă, iezidă, budistă ori hindusă, precum şi familiile lor.

E inadmisibil să li se dea impresia că, trecându-li-se sub tăcere ori minimalizându-li-se confesiunea, li se sustrage nevinovaţilor martirizaţi o parte din identitate, chiar dacă teroriştii ucid frecvent de-a valma, nediscriminat, iar nu pe bază de buletin sau de credinţă.

Apoi antisemitismul, inclusiv cel religios, creştin, fără de care Auschwitz n-ar fi fost posibil, continuă, din păcate, să fie de actualitate. Nu doar în ţări ca România, unde BOR nu şi-a asumat partea de vină, în ciuda Weltanschauungului ortodox al multor făptaşi ai Holocaustului românesc. Ci chiar şi în foarte catolica Polonie a acestor zile, în care ministrul culturii, Anna Zalewska, şi-a permis să rostească declaraţii relativizante la adresa crimelor antisemite în masă, comise după război în pogromurile din localităţile poloneze Jedwabne şi Kielce.

Cert este că iudeocidul e singular chiar şi între alte barbarii totalitare. Între altele pentru că, potrivit teologului protestant Moltmann, a fost (şi) „un deicid”. Sau tentativa lui. Îl citează alt teolog creştin, în speţă Jan-Heiner Tück, reluând, în context, vorba proorocului Zaharia. Potrivit căruia, „cine se atinge de aleşii” lui D-zeu, „se atinge de lumina ochilor” Lui. Or, două milenii la rând, bisericile n-au înţeles şi n-au recunoscut potenţialul destructiv, păcatul şi vinovăţia incluse în adversitatea faţă de evrei şi în acuza abuzivă a deicidului lansată pauşal la adresa credincioşilor primului legământ, un antiiudaism fără de care antisemitismul rasist n-ar fi avut impactul său nazist.

La Auschwitz ar fi fost deci multe de spus. De pildă, despre puterea miraculoasă a omului de a crede, chiar şi după Shoa, cum i se spune în ebraică exterminării evreilor de către nazişti şi aliaţii lor, în bunul, omniscientul, omniprezentul, ori, după caz, în omnipotentul D-zeu. Care, conform lui Hans Jonas, după Auschwitz nu mai poate fi gândit aşa. Dar nici nedrept, ori neimplicat nu poate fi considerat.

E greu? Cumplit de greu. Astfel încât s-ar putea ca multora să le pară comprehensibilă scufundarea, la Auschwitz, în rugăciuni tăcute.