1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Postscriptum la victoria lui Traian Băsescu

Ce semnificaţii are victoria lui Traian Băsescu? E oare doar victoria lui? Şi care vor fi probabilele ei consecinţe? Petre Iancu semnează un comentariu pe această temă.

default

Întrucât n-a învins în cursa pentru preşedinţie decât cu ajutorul unui număr totuşi infim, de zeci de mii de voturi, şi chiar şi acelea contestate, într-un târziu, de către un PSD debusolat, ar putea părea că Traian Băsescu ar fi obţinut, în cazul cel mai bun, un succes de tot precar. Realitatea este alta. Fiindcă actualul şef al statului s-a văzut pus în faţa unei formidabile maşinării electorale, având în centrul ei o amplă coaliţie politică, economică şi mediatică.

„Autoizolat politic”, cum l-a declarat Ion Iliescu, unul din principalii săi adversari în acest scrutin, în prematura euforie a unei iluzorii izbânzi PSD-iste, Băsescu s-a văzut nevoit să lupte simultan pe 8 fronturi politice diferite. L-au atacat deopotrivă şi la fel de agresiv partide de stânga, de dreapta, etnice şi extremiste.

În plus, a avut de ţinut piept şi celor 3 mari televiziuni. Care, prin demonizarea lui sistematică, întemeiată pe zvonuri şi probe imaginare, au încercat un experiment psiho-social fără precedent, după 1989, în estul şi centrul postcomunist al Europei: anihilarea „în masă”, prin puterea imaginii televizate, a unei politici a reformei radicale, morale şi politice, prin demolarea irevocabilă a personalităţii care a iniţiat-o.

Pe acest fundal, biruinţa lui, care nu e doar a lui, ci, înainte de orice, a majorităţii alegătorilor români, începe să apară cum este de fapt: ca fiind de proporţii istorice. Din acest unghi, victoria pe care a repurtat-o, fie şi la mustaţă, preşedintele, e una aptă să valideze proorocirea lui Brucan.

Cu toate acestea, Traian Băsescu n-are motive să exulte. În fond, nu l-a învins la urne decât pe un adversar prea mic pentru o luptă aşa de mare. Corect descris de pe poziţii fie şi diametral opuse, de preşedinţii cei mai longevivi ai României postceauşiste, Mircea Geoană nu s-a dovedit până la urmă, ca s-o spunem delicat, nici prea isteţ, nici tocmai tare.

În cauză nu este aici, fireşte, clamarea precipitată şi jenantă, prin exces de entuziasm, a unei victorii electorale ireale. Şi nu e vorba nici de interminabila lui serie de gafe şi greşeli. Prea puţin important e, de asemenea, care din ele au costat mai mult în termeni de sufragii: vizitele tainice la Moscova? Deplasările nocturne într-o casă de mogul? Neştiinţa, ca preşedinte al Senatului, a legislaţiei şi economiei româneşti? Ori tentativa lui stângace, jalnic eşuată, de a câştiga teren în dreapta spectrului politic prin anexarea Timişoarei şi a Seniorului defunct al PNŢ. Dacă aspiranţii la un mandat prezidenţial s-ar fi confruntat cu arme egale, precum în singurul duel televizat, direct şi nemanipulat, oricare din aceste erori monumentale ar fi putut fi decisivă.

Întrucât însă Băsescu nu s-a luptat cu acest personaj prea lesne manevrabil, prea puţin credibil, ci cu structurile dindărătul liderului PSD-ist, rezultă că aceste forţe, coagulate în jurul lui Iliescu, Voiculescu şi Patriciu s-au înşelat amarnic. Nu doar pentru că nu i-au escamotat mai bine, îndărătul unui Klaus Johannis, pe implacabilii vrăjmaşi ai „marinarului”. Ci pentru că şi-au calculat strategia şi mitologia (inclusiv cea nouă, care-l transformă pe SOV din aliatul PSD în jucător la două capete şi acreditează ideea „că ei au reuşit să fure mai mult decât noi”) fără a ţine seama de evoluţia politică şi morală din ultimii 20 de ani a electoratului român. Un electorat în bună măsură tânăr, care, graţie internetului, dispune de mijloace de informare situate la adăpost de manipularea televizată.

Deşi 20 la sută din voturile lui Băsescu au reprezentat opţiuni negative, de blocare a accesului la Cotroceni al unui politician considerat a fi „o jucărie” sau „de buzunar”, e limpede după scrutinul de la 6 decembrie, că şi Băsescu şi adversarii săi vor trebuie să înveţe mult. Primul va fi de-acum încolo obligat să coopereze net mai eficient. Iar cei din urmă, să abandoneze drumul războiului total, ale cărui arme grele s-au dovedit bumeranguri şi ale cărui victime dintâi s-au trezit a fi chiar ei.

Spus pe şleau: atât contestarea scrutinului prezidenţial cât şi eventualitatea improbabilă a prelungirii crizei până la anticipate sunt săbii cu două tăişuri: speranţa ca ele să amplifice o virtuală discreditare a lui Băsescu se va dovedi probabil la fel de-amăgitoare ca şi nădejdea într-o viitoare "victorie", la masa verde, a lui Geoană.

În schimb, ambele manevre ar putea costa coaliţia antibăsesciană mai scump chiar decât eroarea de a nu-l fi lăsat pe Antonescu în primul tur să câştige în faţa liderului PSD. Dintr-un electorat care şi-a demonstrat clar şi fără echivoc apetitul pentru reluarea, prin mijloace de catifea, a revoluţiei confiscate n-ar fi exclus să răsară la eventuale anticipate un PDL mai tare decât Popeye.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder