Postacii lui Erdogan

"Există o ameninţare şi aceasta se numeşte Twitter. Acolo se răspândesc cele mai mari minciuni şi exagerări", a avertizat premierul turc Recep Tayyip Erdogan încă din luna iunie a acestui an. Între timp, puterea de la Ankara a gândit o strategie de contra-atac şi se pregăteşte să profite din plin de acest instrument de răspândire a informaţiilor. Presa turcă a aflat că partidul lui Erdogan, AKP, îşi va lansa propria campanie online de polişare a imaginii, recurgând tocmai la mult-hulitele reţele de socializare.

La arme, postaci!

Primul ministru al României, Victor Ponta, tocmai vizitează Turcia într-un moment în care majoritatea liderilor europeni se feresc să se afişeze cu premierul de la Ankara. În România lui Ponta există un termen prin care sunt numiţi generic "voluntarii" cooptaţi de entităţile politice sau diversele instituţii pentru - de cele mai multe ori - a "peria", în spaţiul virtual, o imagine răvăşită. Acest termen este "postaci". La postaci de serviciu recurge şi partidul lui Erdogan - iar aceştia nu vor fi doar însărcinaţi cu a combate opiniile contrarii puterii, ci vor trebui să distribuie în reţelele sociale informaţii pro-AKP. Pentru o asemenea misiune, gruparea de guvernământ va recurge la 6000 de voluntari, răspândiţi în peste 900 de districte ale Turciei. Cei mai mulţi "reprezentanţi pentru reţelele sociale" vor fi concentraţi în marile oraşe: 1000 la Istanbul, 600 în capitala Ankara şi 400 la Izmir. Postacii AKP vor trebui să ţină piept mult mai activilor adversari ai puterii, care au reuşit, de luni de zile, să se organizeze prin Facebook sau Twitter, să coordoneze prin reţele online protestele anti-guvernamentale, îndreptate, de fapt, în primul rând împotriva manierei autoritare de a conduce exersată, la Ankara, de premierul Erdogan. Or, explică primarul Ankarei, Melih Gökcek, o astfel de armată trebuie combătută cu propriile arme. Primarul ştie ce vorbeşte, el însuşi fiind poate cel mai activ dintre membrii AKP în perioada în care Twitter-ul era asediat de mesaje împotriva Guvernului; în replică, Gökcek a postat ameninţări şi insulte la adresa opozanţilor. Pe Selin Girit, corespondentă a BBC în Turcia, a făcut-o spioană; iar artistului Mehmet Ali Alabora i-a transmis că "statul îl va face".

Frustrările puterii

Politologul şi sociologul Yasar Adanali apreciază că pentru guvernanţi a fost frustrant să vadă cum presa tradiţională (în general controlată de puterea politică) a fost complet ignorată de cei care au ales să comunice, în timpul protestelor, prin reţelele sociale. "Relaţiile economice au permis, în ultimii ani, influenţarea masivă a media; dar reţelele sociale, microbloggingul pe Facebook şi Twitter, sunt mai greu de controlat", subliniază sociologul. Interdicţia celor două nu ar fi o opţiune pentru Guvernul AKP, pe fondul deja alteratei imagini; ca atare, completează Adanali, puterea a recunoscut oficial influenţa reţelelor de socializare şi a înţeles că nu poate să lipsească de acolo dacă nu vrea să îşi piardă hegemonia în detrimentul unei opoziţii mult mai descentralizate şi mai penetrante, tocmai datorită instrumentelor de "social media". În plus, traduce socilogul cuvântul "ameninţare" folosit de Erdogan, Twitterul este periculos pentru că îl frecventează mulţi dintre alegătorii indecişi. AKP vrea să se asigure că va beneficia de propagandă pozitivă în perspectiva alegerilor comunale, prezidenţiale şi parlamentare. "Un astfel de proiect necesită o finanţare consistentă şi va fi cu siguranţă sprijinit de anumite firme. Cel puţin una de PR, care va şi pune la punct reţeaua de colaboratori, cei mai mulţi provenind din tineretul AKP", speculează Adanali, care aminteşte că, pe Twitter, contra sumei de 20 de euro poţi cumpăra 10.000 de "followers".

Şi adversarii puterii văd în gestul AKP un pas spre normalitate. Arhitectul Tayfun Kahraman, purtătorul de cuvând al Platformei de Solidaritate Taksim (una dintre cele mai active pe online grupări turce), aminteşte că puterea instrumentelor de social media s-a văzut mai ales în timpul protestelor pentru parcul Gezi. Arhitectul sugerează că autorităţile operează după modelul "fă-ţi duşmanul prieten, dacă nu-l poţi combate". Duşmanul fiind, iată, nu atât adversarul cât mai degrabă instrumentele acestuia.