1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Posibilele consecinţe ale victoriei stângii elene

A vrut Churchill, după război, să salveze Grecia de comunizare? De a deveni prada lui Stalin? Comuniştii au ajuns, iată, într-un târziu, la putere. A-nvins populismul, cu efecte potenţial cataclismice pentru europeni.

Triumf în faţa presei: liderul Syriza, AlexisTspiras, la 25.01.15

Triumf în faţa presei: liderul Syriza, AlexisTspiras, la 25.01.15

Victoria radicalilor Syrizei, a extremiştilor de stânga şi de dreapta în alegerile greceşti e, în primul rând, responsabilitatea electoratului elen. Grecii au optat liber şi în cunoştinţă de cauză.

Mulţi au ales ura, crezând că votează un populist simpatic. Iar dezastrul rezultat, pentru care Europei îi revine o parte din vină, riscă, politic, să fie abia la început, chiar dacă UE e net mai bine pregătită economic să facă faţă unui "grexit", unei iesiri a Greciei din zona euro, decât a fost cu nişte ani în urmă.

De Europa şi modul ei de se raporta la Syriza, la noul executiv elen şi la revendicările lui vor depinde, în mare măsură, dimensiunile finale ale reizbucnitei crize. Care părea pe cale de a se rezolva, pe măsură ce programul de austeritate şi reforme introdus în Grecia prin grija troicii, formate din UE, FMI şi Banca Europeană începuse, în fine, să dea rezultate şi să scoată economia elenă din marasm.

Grecilor, acest progres li s-a părut prea lent şi prea puţin suficient. Ura pe strânsul curelei şi vrăjmăşia pe ţările prospere, în special Germania, care au impus programul de austeritate, a explodat în ultimii ani. A detesta nordul şi vestul Europei a devenit un soi de sport naţional ca oina la români, însă mai popular, şi n-a putut fi atenuată suficient şi-n timp util spre a se evita cataclismul electoral.

În Europa toate extremele exultă. Populiştii de stânga şi de dreapta îşi freacă mâinile de bucurie din pricina victoriei stângii radicale de la Atena. Or, în urma ei, atât moneda euro, cât şi democraţia europeană sunt în mare pericol. Iar europenii, care, în privinţa Greciei, se zbat în prezent într-o dilemă similară celei în care s-au aflat acum câţiva ani, au numeroase motive să-şi facă reproşuri.

Prea mult timp, responsabilii europeni au idolatrizat moneda comună şi au ridicat menţinerea Greciei în uniunea monetară la rangul unui comandament sacrosanct şi intangibil. Perpetuarea pretenţiei potrivit căreia prezenţa Atenei în zona euro constituie o dogmă în care n-am avea de ales decât să credem cu maximă pioşenie, una, de a cărei respectări scrupuloase ar depinde, chipurile, viitorul şi bunăstarea întregii Europe a întreţinut la greci varii pretenţii câtuşi de puţin realiste.

După ani în care i-au înşelat pe europeni ducând o viaţă de lux şi de huzur, grecii se treziseră cu ani în urmă în faţa falimentului de stat, din care Europa îi salvase, cu singura condiţie de a economisi şi de a introduce reforme. Nu e nefiresc ca, după ani de „vaci” scheletice, grecii să se sature, în majoritatea lor, de austeritate şi să dorească din răsputeri să revină „cele grase”, din epoca faraonică în care globalizarea părea să mai fie departe, iar europenii să poată trăi fără probleme pe picior mare.

Dar materializarea electorală a opţiunii elene în favoarea renunţării la sobrietate şi luciditate economică ar putea antrena consecinţe politice net mai grave pentru Europa decât vor mulţi să admită. În replică la succesul neo-comunist, aplaudat deopotrivă de fascişti, neonazişti, populişti de dreapta şi de stânga şi, evident, de putinişti, Europa va avea de ales între a capitula în faţa revendicărilor Syrizei, a le refuza categoric, ori a negocia un compromis. E cât se poate de probabil ca responsabilii occidentali, ca şi cei de la Atena, să încline către cea de-a treia variantă.

Dar, dată fiind nevolnicia europeană în varii crize interne şi externe, nu e deloc exclus ca oficialii de la Bruxelles, susţinuţi de stânga germană (care aplaudă cu maxim entuziasm triumful neo-comuniştilor eleni) şi de statele din sudul continentului să cedeze în faţa şantajului radicalilor greci.

Într-o atare alternativă se va lansa un semnal clar, indicându-se popoarelor europene că n-ar avea decât să se dea pe mâna unor formaţiuni extremiste şi a le propulsa la putere spre a-şi rezolva automat şi fără dureri de cap toate problemele economice. Subit, hărnicia şi asumarea unei atitudini de seriozitate economică, a reformelor şi a programelor de austeritate ar apărea ca un soi de sumum al stupidităţii, iar extremismul, ca fiind, vai, calea regală de ieşire din orice impas.

Nu e greu de imaginat ce efect cataclismic ar avea acest drum asupra sorţilor electorali ai unor partide xenofobe, rasiste şi antidemocratice din Europa, ca şi asupra şanselor de menţinere a coeziunii unei Uniuni, din care să continue să facă parte naţiunile prospere.

La capătul acestui drum Europa, oricum tot mai centrifugală, s-ar face sigur zob. Ar râde în schimb cu gura până la urechi doar Putin şi actualii aliaţi fundamentalişti şi extremişti ai Kremlinului, precum şi, în genere, toţi liderii autoritari, dictatoriali sau totalitari.

Cu toţii ard de nerăbdare să vadă Europa unită cât mai degrabă pe butuci. Cât de puternic salivează extremiştii, iată, in corpore, în reacţie la victoria Syrizei! Uitat de grecii pe care i-a salvat cândva, Churchill, europeanul, se întoarce în mormânt.