1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

"Poporul nu poate fi corupt"

Asistăm în această campanie electorală la o întreagă sofistică menită să decredibilizeze votul democratic, prin recurs la citate trunchiate din Tocqueville şi Rousseau.

O premieră negativă a vieţii politice româneşti este diabolizarea poporului şi a majorităţii, ca expresie politică. Din avertismentele care au fost şi sunt pe mai departe adresate alegătorilor români, se înţelege că ”majoritatea” este, în principiu, ceva rău care conţine teribile ameninţări potenţiale şi că este preferabil să te plasezi de partea unei minorităţi. Este adevărat că în fiecare comunitate cei buni, inteligenţi şi talentaţi sunt puţini, în politică însă îndemnul acesta duce la o aporie care nu poate fi rezolvată, decât, eventual, printr-o ”lovitură de stat prezidenţială”!

Dar în cele din urmă e bine că problemele sunt puse şi aşa, căci România are un mare deficit de reflecţie politică şi, în ciuda faptului că au trecut 20 de ani de la Revoluţie, multe subiecte au rămas neclare. Iată cât de nebulos a ajuns să fie şi subiectul acesta: ce înseamnă ”majoritatea”? E, în definitiv, ceva rău de care trebuie să fereşti, rupând mereu grupul în fracţiuni tot mai mici? Întrebarea nu este întâmplătoare căci tehnica politică a sciziunii şi separării a a stat mereu la baza constituirii grupurilor revoluţionare, cele care au mizat pe o elită pură şi rezistentă. Majorităţile tind mereu, prin efectul lor natural, să pacifice şi să conserve, pe când revoluţionarii au nevoie să relanseze de fiecare lupta, tăind iarăşi o nouă fracţiune mai pură şi mai alertă decât majoritatea constituită şi tot aşa la nesfârşit.

Ca un comentariu colateral, şi ascensiunea lui Traian Băsescu s-a bazat pe aceeaşi tehnică. Iniţial a preluat puterea în PD, apoi după apariţia unei majorităţi pacifice şi ”conservatoroare” (BVB şi partizanii lor) a creat o nouă scindare, aducând în fruntea partidului oameni noi susceptibili să smulgă partidul din inerţiile sale şi să-i imprime o nouă orientare şi, după toate aparenţele, ARD continuă aceeaşi mişcare.

Revenind la subiectul mai general, să remarcăm că, din perspectiva aceasta a mişcării permanente, ”majoritatea” e ceva rău, deoarece pacifică grupul, dar tocmai de aceea, la nivelul întregii societăţi, adeziunea majorităţii este singura capabilă să asigure calmul şi stabilitatea socială necesare pentru o costrucţie de durată.

În sfârşit, vedem astăzi că majorităţile sunt puse sub semnul îndoielii cu fraze din Tocqueville (celebra tiranie a majorităţii) sau din Rousseau, dar care au fost desprinse din contextul lor firesc, fiind transformate în arme electorale. S-a spus, de exemplu, reluându-se o frază a lui J.J. Rousseau, că ”există, deseori, o mare deosebire între voinţa tuturora şi voinţa generală: Una are în vedere interesul comun: cealaltă are în vedere interesul privat şi nu este decât o sumă de voinţe particulare”. Aşadar majoritatea electorală este, uneori, suspectă căci, a mai sus Rousseau, „Poporul nu poate fi corupt, dar adeseori este înşelat şi atunci el pare a voi ceea ce este rău” . Aluzia este transparentă.

Dar defectul acestei argumentaţii este că nu mai spune cum se creează ”voinţa generală”. Aparţine ea , printr-un mister neexplicat, tocmai opoziţiei minoritare? Dacă e să ne întoarcem la Rousseau, atunci să arătăm că, după opinia sa, voinţa generală nu se poate forma decât într-un mediu de cetăţeni bine informaţi şi la capătul unui proces grav de deliberare. Voinţa generală ar fi rezultatul firesc al unei deliberări necontaminate de opinii sofistice şi rău intenţionate şi ar rezulta, cumva în mod natural, în virtutea firii bune a poporului. La Rousseau pericolul îl reprezintă ”coteriile” şi  ”asociaţiile” , grupurile mici sau, în termeni moderni, grupurile de interese, care ar cristaliza prea multe opinii particulare, ce nu s-ar mai agrega într-o ”voinţă generală”.

Se vede aşadar că cei care demonizează astăzi majoritatea şi poporul (chiar dacă întâmplător ar avea dreptate) în niciun caz nu îl pot invoca pe Rousseau. Cel care anunţa revoluţia şi nu restauraţia, nu a căutat niciodată să decredibilizeze votul majoritar, ci doar să arate în cel fel poate fi el viciat de voinţele particulare. În niciun caz Rousseau nu a spus vreodată că dreptatea ar sta de partea unor minorităţi avizate. Iar dacă, revenind pe teren românesc, admitem totuşi că o asemenea minoritate avizată există şi nu este alcătuită dintr-un grup de veleitari, atunci ea ar trebui să găsească mijloacele prin care să câştige adeziunea unui popor, care, aşa cum spunea Rousseau, „nu poate fi corupt”.