1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ponta şi revoluţia de catifea

De ce se teme Victor Ponta? De o proximă revoluţie de catifea. Chiar dacă revoluţiile nu se prea fac vara.

Victor Ponta făcând declaraţii în faţa sediului DNA

Victor Ponta făcând declaraţii în faţa sediului DNA

Un lanţ mutual de erori de apreciere însoţeşte criza declanşată de refuzul lui Victor Ponta de a salva imaginea României demisionând după cererea, între timp respinsă de Parlament, a ridicării imunităţii sale, în vederea inculpării premierului pentru delicte penale. Demisia lui ar fi în conformitate cu obiceiurile şi cutumele în vigoare în majoritatea democraţiilor autentice. Respingerea urmăririi penale a premierului, de către Parlament, nu are, cred, egal în lumea civilizată. Date fiind precara situaţie instituţională a ţării, învolburata stare de spirit generată de demersurile premierului, propaganda curentă a partizanilor săi şi antecedentele istorice ale ţării, urmările acestei respingeri sunt, ori pot fi grave pentru toată lumea.

Fiindcă, lipsită parcă de alte soluţii, România pare să fi ajuns în buza unei revoluţii. Căci occidentul îl critică pe Ponta, fără să poată determina parlamentul să nu mai "sfideze" lumea şi să nu se mai comporte, potrivit preşedintelui, „iresponsabil”, respingând cererea DNA de ridicare a imunităţii premierului.

Concomitent, taberele angrenate în conflict continuă să se subaprecieze reciproc. Mulţi români s-au înşelat după memorabilul demers al DNA de a nu-l scuti de investigaţii penale pe şeful guvernului, sperând cu aceiaşi naivitate ca acum trei ani, că va fi simplu să se obţină demisia unui ins suspectat consistent de corupţie. Atunci, se crezuse că detectarea unei hoţii calificate ca plagiatul îl va forţa pe primul ministru să se supună legilor scrise şi nescrise ale democraţiilor şi civilizaţiei şi să arunce prosopul. Spre a scăpa de presiune, premierul a preferat să declanşeze în 2012, împreună cu aliaţii săi, o tentativă de puci, soldată cu o agresiune pe front larg împotriva separaţiei puterilor şi a unor instituţii cheie ale statului de drept. Deşi puciul a eşuat, dezinformarea amplă, generată de o maşinărie propagandistică enormă a izbutit să scoată demisia premierului de pe agendă, fixând atenţia generală asupra temei colaterale a demonizării unui Traian Băsescu, prezentat în ipostaza unui presupus demolator al democraţiei româneşti.

Abilul scenariu pus în aplicare atunci funcţionează cu oarecari modificări şi acum. Inventivi şi insolenţi, Parlamentul şi premierul arată cu degetul spre justiţie, acuzând-o, fără probe, dar cu atât mai strident, de-o presupusă politizare în defavoarea unui for legislativ şi a unui guvern prezentate ca fiind, chipurile, victimele impotente ale unor duşmani infernali.

Dispariţia lui Traian Băsescu de la Cotroceni nu pare să importe în context prea mult. Căci vrăjmaşi imaginari, dacă se poate străini şi acţionând din umbră, numai buni de invocat întru detonarea tunurilor de ceaţă, răsturnarea propagandistică a realităţilor date şi demobilizarea cetăţenilor revoltaţi se pot inventa oricând şi oricâţi. Asemenea răsturnări ale realităţii au, psihologic, virtutea de a-i enerva la culme pe oamenii cinstiţi, astfel încât cetăţenii oneşti să piardă din vedere riposta cea mai eficientă şi la îndemână, la greşelile tot mai grosolane pe care le comit apărătorii sistemului ticăloşit.

În revanşă, naivitatea şi neştiinţa adversarilor sistemului devin aliatul involuntar, dar nu mai puţin preţios, al penalilor căutând să obstrucţioneze justiţia. Dată fiind amploarea extraordinară a crizei de credibilitate, generate de refuzul parlamentului de a susţine demersurile justiţiei şi incapacitatea preşedinţiei şi instituţiilor de a o aplana, suspendându-l din funcţie pe premierul decredibilizat, ce drum democratic mai rămâne oare deschis ? Din unghiul unui număr tot mai mare de cetăţeni, ieşirea în stradă pare să fi rămas unica şansă de revenire la normal.

Întru demobilizarea lor, Ponta şi aliaţii săi nu se mai mulţumesc să dezinformeze, discreditând sistematic puteri ale statului de drept românesc, precum justiţia şi invocând prezumtive „lovituri de stat”, ci au trecut şi la masiva intimidare a opoziţiei politice. Luni, s-au văzut ameninţaţi PNL-ul si liderii lui, care ar face pasămite „politică din justiţie”. Lor, Ponta le-a vânturat eventuale plângeri penale pentru "instigare", precum şi proprii scoateri, PSD-iste, de oameni în stradă. Conştienţi de bunăseamă că o revoluţie de catifea i-ar putea mătura şi lesne şi legitim, de la putere, Ponta şi oamenii săi fac, simultan, tot ce le stă în puteri să sugereze că orice proteste de stradă ale românilor, ar fi „tranşări prin forţă ale problemelor”. Că ar echivala, pasămite, cu mineriadele, că ar constitui violenţe şi o agresiune ilegitimă contra votului popular şi deci a democraţiei.

Ceea ce, desigur, e fals. Gravitatea acestei distorsiuni, fără egal, după ştiinţa mea, datorate unui premier în funcţie în UE, merită ea însăşi discutată. Concomitent e clar că şi Ponta îşi subestimează adversarii. Premierul pare a crede că românii ar fi proşti. Că, neobişnuiţi cu libertatea şi statul de drept, n-ar şti că protestul paşnic, inclusiv prin demonstraţii, e un instrument firesc, banal şi de bază al oricărei democraţii autentice. În fond, Gandi a obţinut independenţa Indiei prin proteste nonviolente. A ieşi în stradă şi a protesta paşnic sunt drepturi civice inalienabile.

Erorile însă nu se opresc aici. Teoretic, bunul simţ politic le-ar reclama imperativ partenerilor lui Ponta din partid şi parlament să-l abandoneze pe nefericitul politician ajuns, evident, la capăt de drum. Logic ar fi să se formeze rapid o nouă majoritate. Aşa ar sta lucrurile dacă România ar fi o ţară europeană ca oricare alta. Dar e un stat postcomunist, în care, departe de a se da bătălii politice normale, între stânga şi dreapta, are loc un interminabil război al sistemelor.

În astfel de state funcţionează la nivel politic o logică de tipul celei prin care ex-kaghebistul Vladmir Putin şi-a regizat menţinerea la putere, ameninţată de progresul statului de drept, prin dezagregarea democraţiei, scindarea oligarhiei postsovietice şi răspândirea de propagandă ultranaţionalistă şi conspiraţionistă. Deşi vechi şi fumat, scenariul aplicat la Moscova la începutul anilor 2000 e bun de repetat. Mulţi cred că se salvează pe sine, prelungind vechiul sistem. Aşa se explică zvonistica aiuritoare pusă în circulaţie de inşi ca Adrian Năstase, ori Călin Popescu Tăriceanu. Potrivit celui dintâi DNA ar face, chipurile „jocul ruşilor”. Conform celuilalt,"anchetarea premierului pentu spălare de bani ar destabiliza România”.

Când, de fapt, e mai degrabă invers. Erori comite însă şi vestul. Care nu pare să înţeleagă caracterul sistemic al conflictului în derulare. Şi care nu pricepe că guvernul de la Bucureşti „a transformat bătălia politică într-un război contra drepturilor cetăţeneşti” - după cum just s-a exprimat un ONG. Criticile occidentale, transmise sotto voce, par mult prea timide şi inconsecvente spre a determina PSD-ul şi majoritatea parlamentară să se despartă în fine de trecutul lor propriu. Unul în care pilonii postcomunismului s-au cantonat inextricabil. Situaţia aminteşte în varii privinţe de anul de graţie 1989. Când doar României i-a lipsit şansa unei revoluţii de catifea.