1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Polonia şi leadership-ul european

Desemnarea lui Donald Tusk ca succesor al lui Herman van Rompuy marchează nu doar admiterea unei foste ţări comuniste în elita europeană, dar şi apariţia unei divizări mai profunde în cadrul Estului.

De la stânga la dreapta: Tusk, Van Rompuy, Mogherini

De la stânga la dreapta: Tusk, Van Rompuy, Mogherini

S-a observat, pe bună dreptate, că desemnarea lui Donald Tusk ca succesor al Herman van Rompuy marchează integrarea europeană completă a Estului fost comunist. O ţară din Estul tratat până nu demult cu condescendenţă începe să conteze în planurile mari ale Europei, devenind parte reală a deciziei politice. Relaţia strânsă dintre cancelarul Germaniei Angela Merkel şi premierul Donald Tusk au contribuit mult la recenta numire, dar Polonia începuse să conteze cu adevărat în politica europeană de mai multă vreme, asumând un rol de prim-plan de la începutul crizei din Ucraina. Trioul diplomatic Fabius-Steinmeier-Sikorski a reprezentat, în ciuda eşecului său relativ, momentul vizibil în care experienţa şi punctul de vedere al Poloniei au fost practic incorporate în leadership-ul european.

Observatorii politici au remarcat că Tusk îşi datorează succesul şi talentului său personal de a găsi compromisuri utile, care l-a ajutat să menţină o linie de echilibru în relaţia cu Rusia şi să consolideze puternic raporturile sale cu Germania, spre deosebire de rivalii săi din partidul fraţilor Kaczyński. Or, capacitatea de compromis ar fi extrem de utilă acum, mai ales cât priveşte Marea Britanie, care ameninţă cu părăsirea Uniunii Europene. Un prim pas a fost făcut imediat după numirea sa în fruntea Consiliului: ”Aş dori să subliniez, a spus el la conferinţa de presă, că UE şi eu personal vom lua în considerare vocea Marii Britanii. (...) Niciun om cu scaun la cap nu şi-ar putea imagina Uniunea Europeană fără Marea Britanie.”

Un alt aspect care nu a rămas neobservat este că numirea lui Tusk exprimă şi intenţia Berlinului de a nu permite o fractură între ţările euro şi non-euro, într-un moment în care se manifestă tot mai puternic tentaţia unor căi divergente. Pe de o parte, în Vest – şi într-un mod foarte bine articulat teoretic în Germania – au apărut tot mai multe propuneri pentru gruparea ţărilor euro într-o formă de asociere distinctă, capabilă să continue armonizarea fiscală într-un ritm mai accelerat; pe de altă parte, în Est (Polonia, Cehia, Ungaria, România) se conturează, încetul cu încetul, ideea unei căi distincte, cu alte criterii şi obiective decât cele impuse de adoptarea imediată a monedei comune. Prezenţa unui fost oficial polonez în fruntea Consiliului care face agenda întâlnirilor periodice dintre şefii de stat şi de guverne ar putea contribui la un alt compromis necesar din perspectiva coeziunii europene.

Cu toate acestea, numirea lui într-o funcţie la nivel european ar putea avea şi urmări paradoxale privind coeziunea dintre Est şi Vest. Observatorii politicii poloneze au remarcat că plecarea sa din politica domestică va slăbi propriul partid în beneficiul celor mai importanţi rivali din partea dreaptă, Partidul Lege şi Justiţie, condus de Jaroslaw Kaczyński, care deţine deja un avans în sondajele de opinie şi care ar face ca misiunea sa la Bruxelles să devină destul de dificilă. În orice caz, Kaczinsky a declarat că speră ca Tusk să primească noua însărcinare, căci asta îl va ţine departe de casă.

În fine, România pare să se considere întrucâtva reprezentată de Tusk, ca exponent al Estului, atât doar că ţările foste comuniste nu au avut un parcurs uniform şi au apărut tot mai multe decalaje de-a lungul anilor. În realitate Polonia s-a apropiat de Vest sporind distanţa sa faţă de ţări ca România şi Bulgaria, care nu doar că au trecut printr-o perioadă de adâncă recesiune şi de tulburări sociale, dar nu au fost admise nici în spaţiul de liberă circulaţie. Am putea spune de fapt că noua cooptare a Poloniei la nivelul leadership-ului european marchează nu atât succesul integrării depline a Estului comunist, cât manifestarea unei divizări mai nete în cadrul Estului.