1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Politica şi noua sete de adevăr

Politica se compară frecvent cu cea mai veche meserie din lume. În fapt, există destui politicieni integri. Şi, oricât de surprinzător ar părea, uneori se vădeşte că onestitatea e chiar şi politic profitabilă.

Angela Merkel şi Jean Claude Juncker la Berlin

Angela Merkel şi Jean Claude Juncker la Berlin

În politica occidentală mitomania gen Ponta e o raritate. Nu se prea găsesc însă nici demnitari tranşanţi. Se întâmplă totuşi ca unii să rostească adevăruri incomode. Prea proaspăt în funcţie ca să se obişnuiască să mintă iresponsabil, cu dexteritatea, nonşalanţa şi laşitatea politicianului din tagma celor maculaţi de prea multe mandate de realpolitik european, noul cancelar austriac, Christian Kern, a pronunţat cuvinte-anatemă. „U.E.”, a spus demnitarul social-democrat, „ar face bine să mediteze serios la sistarea negocierilor cu Ankara privind aderarea la Comunitate”. Căci, perspectiva integrării Turciei nu mai e decât o simplă „ficţiune diplomatică”.

Kern n-a dat pe gură o noutate, ci a rostit în clar o evidenţă. N-a durat însă mai mult de-o clipă înainte ca profesioniştii împăciuitorismului să-l ia la refec pe cancelar. Nu doar suspecţii obişnuiţi din rândul activiştilor de stânga s-au repezit în el. Chiar şeful Comisiei Europene a reluat mantra realpoliticienilor de şcoală veche. În mintea lor, cu cât un lider gen Erdogan sau Putin alunecă mai hotărât spre dictatură, cu atât ar trebui curtat, chipurile, mai intens. Nu suprinde, ca atare, că Jean-Claude Juncker a calificat propunerea cancelarului drept o „greşeală gravă de politică externă”. Cu atât mai mult cu cât, conform lui, nu toate statele UE ar fi gata să accepte suspendarea negocierilor cu Ankara.

Pseudoargumentul suprem al acestei tabere escamotându-şi savant appeasementul, este că ar trebui să se dialogheze cu oricine, şi mai ales cu neprietenii sau inamicii. Fiindcă, agitându-li-se momeala unei „cooperări”, sau „integrări”, liderii autoritari s-ar simţi stimulaţi să se lase reabilitaţi şi să accepte o proximă şi prezumtivă relaxare politică internă. Li s-ar face şi neamurilor lor un bine.

Realitatea, după cum ştiu popoarele trecute prin totalitarism, este la antipod. Tiranii îşi râd în barbă de orice mostre jenante de slăbiciune, simţindu-se încurajaţi să violeze cu şi mai mult aplomb normele omeniei şi civilizaţiei. Dimpotrivă, semnalele denotând claritate morală îi descumpănesc, dând o gură de aer naţiunilor lor năpăstuite.

Partea mai puţin plăcută a acestor semnale e că sperie, de regulă, electoratele din vest. Ca atare, nu puţini politicieni experimentaţi se feresc de ele ca dracul de tămâie. Iată de ce Juncker semnalizează, ca şi Angela Merkel, că, în contra evidenţelor, ar spera, chipurile, în eventualitatea perpetuării acordului pe tema refugiaţilor, încheiat de Ankara şi Bruxelles.

Raţionamentul lor e pe cât de simplu, pe atât de miop. Nici Juncker, nici Merkel nu dispun de un plan B, care, după ce Ankara, inevitabil, va denunţa acest acord născut mort, să nu implice guverne "câh", antirefugiaţi, precum cel din Ungaria, spre a frâna un eventual nou aflux, extrem de impopular, de imigranţi. Refugiaţii ar începe din nou să traverseze în masă Mediterana din Turcia către statul elen, cel incapabil să-şi apere frontierele, spre a o lua pieptiş, spre vest şi nord, pe ruta balcanică.

În consecinţă, e normal ca demnitarii de la Berlin şi Bruxelles să nu manifeste prea mult entuziasm în a admite cât de contraproductiv ar fi ca Uniunea Europeană să se lase şantajată de Ankara. Or, date fiind proporţiile monstruoase, nemaipomenite de la Stalin încoace, ale arestărilor şi epurărilor, pe care Turcia prietenului lui Victor Ponta, Erdogan, le-a efectuat după ratatul puci de acum trei săptămâni, în numele luptei contra mult demonizatei mişcări Gülen, un fapt e clar. Orice negocieri (de aderare) cu un astfel de regim au devenit „un zombi diplomatic”, după cum a reliefat vicepreşedintele Parlamentului European, contele Lambsdorff. Potrivit căruia, după "disproporţionatele măsuri post-puci" adoptate de Ankara, „procesul de aderare a Turciei a devenit, "definitiv, un mort care mai mişcă doar şi nu-şi găseşte pacea”.

Întrucât Turcia islamistă a derapat nu doar spre autoritarism, ci pare a se îndrepta spre totalitarism, dată fiind anvergura reprimării justiţiei, presei şi a oamenilor de cultură, orice tip de comerţ cu regimul ei afectează grav credibilitatea vestului. Popoarele Europei realizează situaţia. Motiv pentru care şi-au pierdut răbdarea cu tentativele de a machia. Brusc, adevărul a redevenit marfă preţioasă.

S-a afirmat că, „înainte de a-i pierde pe duşmani, D-zeu le ia minţile”. Vorba pare valabilă nu doar pentru tirani şi amicii lor dughinisto-putinişti, americanofobi şi antiglobalişti, ci şi pentru democraţii incapabili să înţeleagă semnele timpului. Cuplată cu exacerbarea pericolului terorist, suplimentat de cel exportat de statul islamic în vestul Europei, criza refugiaţilor a sfârşit prin a modifica din temelii starea de spirit a naţiunilor occidentale. A căror mefienţă sporită reclamă de la politicieni doze tot mai consistente din ceea ce li se pare a fi adevăr pur şi simplu. Adevăr needulcorat.

În ciuda minciunilor ambelor tabere pe care le-a prilejuit, Brexitul e un caz în speţă. Nu mai puţin semnificativă e viteza galopantei degradări a popularităţii unei cancelare impenitente, care fusese până de curând un lider atât de iubit încât, deşi creştin-democrată, le păruse chiar şi unor demnitari social-democraţi lipsită de alternativă la cârma Germaniei. Într-o singură lună de atentate, Angela Merkel, care, în pofida tuturor criticilor, a refuzat să-şi revizuiască principial decizia de a deschide larg frontierele ţării, a pierdut, la capitolul simpatie, 12 puncte procentuale.

Într-o societate prin tradiţie disciplinată, cu ample segmente cronic obediente, Merkel a ajuns să fie aprobată de mai puţin de jumătate din compatrioţii ei. Două treimi din germani îi dezavuează politica în domeniul migraţiei, mulţi dorind s-o vadă substituită de liderul CSU, Seehofer, cel mai acerb critic democratic al cancelarei.

Cădere mai abruptă şi adâncă e greu de imaginat. Urcuşul ei şi al altor oameni politici de centru la bursa popularităţii riscă să fie, de acum încolo, mai mult decât anevoios. Spre paguba unei democraţii din ce în ce mai vulnerabile la extremism.