1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Pogromul de la Iaşi şi începutul Holocaustului

Într-o dimineaţă din vara acelui an 1941, bărbatul ei, Leon Iancu, un fost militar al trupelor române, grav rănit pe front în timpul crâncenelor bătălii din primul război mondial, a fost ridicat şi dus la chestură.

die Fotos wurden der Deutschen Welle von Adrian Cioflanca aus seinem Archiv überlassen.

Supravieţuitori ai trenurilor morţii

Nu singur, ci împreună cu unicul lor fiu, Camil, de 16 ani. Fratele lui Leon, Rubin, a încercat să se apropie de ei dar un militar român l-a înjurat pe ”jidan” şi l-a împiedicat. Într-un târziu, Rubin a reuşit să mituiască un sergent. L-a cumpărat cu bani grei. După care sergentul l-a dus acasă, dar numai pe el şi pe fiul său, de 14 ani.

În răstimp, după o zi de groază, petrecută la chestura ieşeană, unde militari români şi germani au ucis cu bâte, sau cu gloanţe alţi evrei, convocaţi şi ei la sediul poliţiei, Leon şi Camil au fost încărcaţi într-unul din trenurile morţii.

Exterminarea lor, în drum spre Călăraşi într-un vagon de vite, a avut loc în următoarele câteva zile. Mai întâi a murit adolescentul. Apoi, de inimă rea, s-a sfârşit veteranul armatei române.

Cu timpul, supravieţuitorii "acelei duminici" ieşene au aflat ce s-a petrecut cu familiile lor. După o vreme, rămasă singură pe lume, mama a început să-l aştepte pe băiatul ei, despre care, de fapt, ar fi trebuit să ştie că e mort.

Îl aştepta la şcoală, zi de zi, întrebându-i colegii, sistematic, dacă nu cumva au auzit pe unde o fi Camil al ei. După o jumătate de an, în noaptea de revelion, s-a hotărât să-l caute şi dincolo de această lume.

Exterminarea acestei familii este un eveniment autentic, printre multele similare, petrecute şi ele, aievea, cu 7 decenii în urmă, în România. Ele fac parte dintr-un capitol al istoriografiei româneşti rămas, din varii motive, obscur.

E, totuşi, una dintre cele mai importante, şi totodată una dintre cele mai negre pagini ale propriei istorii, şi ca atare, una deosebit de greu de asumat. Poate că acesta este şi motivul pentru care despre ea românii ştiu în continuare prea puţin. Ne-am gândit să contribuim aici, după forţele noastre, la eliminarea acestui neajuns.

Ne-am decis să punem umărul la răspândirea unor informaţii veridice despre Holocaustul românesc în genere şi, în special, despre Pogromul din Iaşi, care i-a fost începutul.

E oare nevoie oare de acest demers, 7 decenii după ?

70 Jahre Rumänien-Holocaust

Trenurile morţii - 70 de ani de la pogromul de la Iaşi

E necesar orice demers de acest fel, dacă e făcut onest. Fiindcă fără memorie ne lichidăm umanitatea. Iar trecutul ignorat se va repeta fatal.

E necesar şi fiindcă, în varii forme, negaţionismul Holocaustului este în floare. A atins proporţii nebănuite încă înainte de a se fi stins chiar toţi supravieţuitorii atrocităţilor de acum 70 de ani.

Istoriografiile legionară şi antonesciană, ca şi cea sovietică şi comunistă, respectiv naţional-comunistă, care i-au urmat, au făcut tot ce le-a stat în puteri spre a obtura, a marginaliza, a falsifica, a trivializa, a relativiza, a trece sub tăcere, ori a face uitat adevărul crimelor în masă comise începând din 1941.

Graţie prăbuşirii sistemului totalitar, acest adevăr sumbru, intuit, investigat şi studiat iniţial de oameni de ştiinţă israelieni, apoi de istorici occidentali, în condiţii arhivistice dintre cele mai grele, a început, irepresibil, să iasă la iveală şi să-şi facă loc şi în istoriografia românească.

De câţiva ani buni, arhivele s-au deschis. Iar tinerii istorici români nu şi-au pierdut vremea. Unii dintre cei mai buni s-au repezit să dezgroape ei înşişi faptele adânc ascunse, timp de multe decenii, de ochii lor. În ultimii 10 ani, istoricii români i-au urmat celor israelieni, americani şi germani făcând paşi de uriaş în desţelenirea terenului.

S-a depus o muncă impresionantă în investigarea documentelor şi adunarea fotografiilor din varii arhive, răspândite pe toate meridianele. Remarcabile de pilde sunt eforturile asistentei universitare Anca Ciuciu. Şi s-a trudit din greu la scoaterea adevărului din măruntaiele pline de orori ale pământului, în care au fost înhumate, la repezeală, masele de oameni, de evrei ucişi.

Unii tineri istorici şi arheologi continuă să caute gropi comune. Mai sunt multe de felul celei de la Popricani, din Pădurea Vulturi, de lângă Iaşi, descoperită recent, graţie între altele unor oameni ca Adrian Cioflâncă. Despre această activitate am stat de vorbă cu el însuşi.

Alţi oameni de ştiinţă au trecut la evaluarea datelor şi situarea în context a crimelor de război şi împotriva umanităţii săvârşite în România şi în teritoriile cucerite sau administrate de români începând din iunie 1941.

Contribuţii însemnate au avut şi continuă să aibă diverse Universităţi, Centre de studii şi Institute de studiere a Holocaustului, de la cel din România, numit "Elie Wiesel", la Yad Vashem, de la Ierusalim şi până la Muzeul Holocaustului din Washington, DC.

Am abordat această muncă de analiză şi evaluare, dar şi chestiuni strategice, ţinând de importanţa istoriografică a Holocaustului şi de viitorul muncii educative pe marginea acestui subiect, cu Directorul Centrului de studii Avansate asupra Holocaustului, Paul Shapiro.

Am vorbit de asemenea, pe larg, despre stadiul actual al cercetărilor cu istoricul israeliano-român Liviu Rotman, profesor universitar la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice, ca şi cu Alexandru Florian, Directorul Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România „ Elie Wiesel”.

În fine, în privinţa perspectivelor deschise de istoriografia contradictorie a celor 70 de ani scurşi de la debutul Holocaustului în România, am primit informaţii extrem de fiabile din lucrarea lui Dorin Dobrincu, şeful Arhivelor Naţionale. E vorba de „Istoriografie şi memorii concurente. Perspective asupra pogromului de la Iaşi (28 -30 iunie 1941)".

70 Jahre Rumänien-Holocaust

Dorin Dobrincu, şeful Arhivelor Naţionale

Aflăm din această importantă lucrare despre divergenţele majore marcând interpretarea celor petrecute la Iaşi, la o săptămână după intrarea României în cel de-al doilea război mondial.

Cine e de vină pentru atrocităţile săvârşite în rândul celor 50.000 de evrei ieşeni? În special trupele germane - au sugerat, sub Ceauşescu, istoricii regimului naţional-comunist, încercând, printr-un fals vădit, să-l disculpe pe generalul Ion Antonescu şi să spele autorităţile române de mare parte din imensa lor vinovăţie.

Lucrarea lui Dorin Dobrincu are meritul de a face un tur de orizont extrem de util asupra întregii bibliografii consacrate acestui subiect. Ea jalonează un drum anevoios inaugurat de primele lucrări, mărturii şi întrebări necesare: „Din ordinul cui au fost duşi evreii la Chestură? Din ordinul cui au fost înarmaţi civilii cu revolvere? Din ordinul cui a pornit consemnul să apară la casele creştine cruci şi icoane?”

Într-adevăr, din ordinul cui s-a tras, s-a omorât, au fost înghesuiţi oameni în trenurile morţii? „Din ordinul cui s-au prezentat în zorii zilei de 29 iunie, la lucru, toţi funcţionarii Chesturii ieşene, deşi era zi de duminică?”

De la aceste mărturii şi întrebări, datorate unor publicişti precum Marius Mircu şi I. Ludo şi Cărţii Negre a lui Matatias Carp, aflăm de volumele de documente editate de-a lungul anilor, între alţii, de istorici eminenţi precum Lya Benjamin şi Carol Iancu. Mai aflăm de surse din arhivele private, precum cea a Feliciei Captaru, fiica fostului prefect al judeţului Iaşi, pentru a ajunge la lucrările clasice dedicate acestui subiect de Jean Ancel, Leon Volovici, Radu Ioanid, de membri ai Comisiei de istorici conduse de Elie Wiesel şi de studiile şi articolele altor istorici.

Nu lipsesc din studiul lui Dorin Dobrincu nici memorialistica, nici „perspectivele manipulatorii”, respectiv referirile la „negaţionismul deflectiv” al unor reprezentanţi ai branşei, precum istoricul american Larry Watts, ori scriitorul român Alex. Mihai Stoenescu, istoric amator.

Cel din urmă e autorul volumului „Armata, Mareşalul şi Evreii” o carte ratată, în opinia mea, nu doar din pricina tonului ei nepotrivit, ci şi mistificatoare, în măsura în care încearcă, fie şi nuanţat, să disculpe regimul Antonescu.

În concluzia studiului său, Dorin Dobrincu scria, pe bună dreptate, acum 5 ani: „Pogromul de la Iaşi continuă să fie privit în România nu atât ca o parte din istoria ţării în ansamblul ei, cât ca o dramă a comunităţii evreieşti...Foarte mulţi cetăţeni ai Iaşului nu au cunoştinţe minimale despre ceea ce s-a întâmplat acum 65 de ani. Normalizarea situaţiei se poate produce doar prin discutarea publică şi onestă a unui subiect istoric complicat, dureros pentru supravieţuitori, ruşinos pentru instituţiile statului român, dar şi pentru comunitatea românească în ansamblu, (prea) multă vreme neasumat public”.

Nu putem decât subscrie integral acestui comentariu. Dosarul de faţă încearcă să transpună recomandarea pe care o conţine.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder