1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Poate fi salvat pactul de coabitare?

Reprezentanţii preşedintelui şi cei ai primului ministru au avut o primă discuţie neconcludentă pe tema pactului de coabitare semnat anul trecut de cei doi lideri politici.

După toate declaraţiile, primul ministru şi colaboratorii săi apropiaţi doresc conservarea pactului de coabitare sau, cu alte cuvinte, doresc să păstreze pe cât posibil aparenţa de calm şi normalitate din viaţa politică. Aparenţa coincide aici cu esenţa, căci viaţa publică stă în proceduri şi protocoale, în acţiuni bine încadrate de reguli instituţionale. Or, atâta timp cât aceste forme sunt îndeplinite, putem spune că pactul îşi produce efectele. Nu prea are importanţă ce cred actorii politici şi nici dacă sunt sinceri atunci când declară un lucru sau altul.

Dar dacă primul ministru şi colaboratorii săi apropiaţi s-au pronunţat cu toţii pentru păstrarea înţelegerii de anul trecut, preşedintele, dimpotrivă, pare interesat să o denunţe. E un fel de a vorbi. Preşedintele nu poate denunţa pactul cu adevărat decât asumând o conduită abuzivă şi neconstituţională. Câtă vreme el respectă în spirit şi literă mandatul prezidenţial, el se încadrează perfect în limitele acordului de anul trecut. A denunţa pactul înseamnă din perspectiva preşedintelui faptul că intenţionează de aici înainte să recurgă la mijloace politice pe care până acum nu şi le-a îngăduit şi pe care pactul, dar în cele din urmă Constituţia nu i le permite. Dar doreşte oare preşedintele acest lucru? Sau poate urmăreşte pur şi simplu să tragă din această dispută un profit de imagine? Pretinzând că denunţă pactul, preşedintele caută să recâştige un ascendent asupra primului ministru pe care l-a pierdut pe parcurs. E posibil să asistăm aşadar la un scandal fără substanţă, deşi ameninţă să devină foarte zgomotos.

E foarte adevărat că preşedintele dă acţiunii sale o altă interpretare. El susţine că pactul nu se află pe de-a-ntregul în textul semnat şi că există o parte nespusă, dar care reprezintă de fapt adevărata semnificaţie a documentului. Şi anume pactul este un gir pe care preşedintele l-a dat guvernului Ponta în faţa lumii occidentale. Cu alte cuvinte preşedintele Traian Băsescu s-a angajat în faţa partenerilor vestici că va reuşi să controleze guvernul şi să-l menţină pe linia cea bună. Or, acum după schimbarea procurorului Papici, preşedintele se consideră dezlegat şi va spune lumii adevărul.

Dar chiar şi admiţând de dragul discuţiei această versiune egolatră, (lumea are mijloacele ei de a afla adevărul) preşedintele nu are cum să denunţe pactul într-o măsură mai mare decât a făcut-o deja. E ca şi cum ar spune că a respectat Constituţia până astăzi, dar de acum înainte se va dezlega de aceste obligaţii pentru a-şi pedepsi adversarii.

Preşedintele PNL, Crin Antonescu, are dreptate cel puţin într-o privinţă: pactul de coabitare nu are o substanţă proprie. El a spus că pactul “nu există” şi că reprezintă doar un pretext pentru o retorică goală (“un circ care nu mai conteneşte”). E adevărat în măsura în care toate convenienţele sociale sunt forme goale care pot fi încălcate uneori în profitul adevărului şi autenticităţii. Dar de cele mai multe ori, convenienţele asigură societăţii structura şi ritmul care îi permit să ţină sub control pulsiunile distructive şi să susţină în cele din urmă o civilizaţie. Pactul de coabitare este doar o nouă convenienţă, una specifică politicii româneşti, un nou mod de a spune că actorii politici trebuie să-şi limiteze voinţele şi să nu depăşească cadrele Constituţiei. Pactul e o simplă redundanţă, dar uneori sublinierile şi repetiţiile sunt necesare.