Poate fi interzisă migraţia politică?

Subiectul migraţiei politice revine obsesiv. Şi nu e de mirare, deoarece în cursul legislaturii 2008-2012 migraţia a provocat o traumă uriaşă, care stă la originea întregii înfruntări politice din ultimile luni. Preşedintele Camerei Deputaţilor, Valeriu Zgonea, a declarat că militează pentru interzicerea migraţiei parlamentare prin însuşi textul Constituţiei.

Totuşi o asemenea interdicţie pune probleme complicate. Pare simplu să spui că interzici migraţia prin Constituţie, dar acest lucru are consecinţe asupra întregii concepţii a reprezentării politice. Interdicţia mandatului imperativ (prevăzută în Constituţia din 1991) se află la temelia însăşi a democraţiei reprezentative, aşa cum a fost concepută în Europa occidentală încă din secolul al XVIII-lea. Deputatul odată ce a fost ales devine pe deplin liber în actele şi judecăţile sale şi nu se simte răspunzător decât în faţa ”naţiunii” şi nu a unor persoane private sau a unor grupuri distincte. Evident că există o anumită contradicţie între votul în colegii uninominale şi această concepţie a reprezentării, dar a lega pe un deputat de revendicările particulare ale unui grup anumit ar însemna să distrugi orice posibilitate a dialogului parlamentar. Mai simplu spus, dacă deputaţii vor primi mandate stricte, ei se vor purta ca nişte lideri de sindicat cu o conduită inflexibilă provocând o stare de război civil.

Interzicerea mandatului imperativ nu a avut niciodată în vedere un fenomen atât de trivial şi de neverosimil ca migraţia în grup de la un partid la altul, dar ea este de natură să protejeze acest fenomen. E o consecinţă indirectă. Câtă vreme un deputat devine complet liber în actele sale politice nu i se poate interzice nici să-şi păsăsească grupul politic. Mai important ar fi să vedem ce consecinţe ar antrena desfiinţarea acestei prevederi constituţionale. Dacă mandatul imperativ nu ar fi explicit interzis, el ar deveni posibil şi am asista la încheierea celor mai dăunătoare contracte care s-au văzut în politica românească. Alegătorii dintr-un colegiu, exasperaţi aşa cum îi ştim de ineficienţa aleşilor lor, ar cere candidaţilor să semneze un contract prin care se angajează să facă un lucru sau altul sau să voteze conform unor instrucţiuni prealabile. Din acel moment deputatul ar deveni prizonierul colegiului în care a fost ales. Aşadar oricât de legitimă este preocuparea lui Valeriu Zgonea, problema migraţiei nu poate fi rezolvată atât de uşor prin Constituţie.

Ar exista însă o cale de atac, dar una indirectă, la care Valeriu Zgonea a făcut probabil aluzie atunci când a spus că în toate statele europene deputaţii care îşi părăsesc grupul politic rămân neafiliaţi şi nu au acces la funcţiile parlamentare. Într-adevăr în legislatura 2008-2012 deputaţii care şi-au părăsit grupul au constituit un grup distinct care a obţinut toate drepturile rezervate până atunci grupurilor politice rezultate din alegeri. UNPR a avut un grup distinct şi acces la comisiile de specialitate ca şi la biroul permanent al camerelor. Cu siguranţă că acest lucru ar trebui interzis explicit şi în modul cel mai puternic inclusiv prin Constituţie, tocmai pentru a împiedica o interpretare prea laxă a Curţii Constituţionale. Dar în esenţă migraţia politică ţine de inconsistenţa generală a politicii româneşti şi de faptul că mai nimeni nu manifestă convingeri, ci doar simple interese.