Poate fi acoperit decalajul dintre Est şi Vest?

Strădania Estului este să ajungă Vestul din urmă. Dar oriunde te-ai uita, vezi că lucrul acesta pare mai curând imposibil, căci ţinta se află în mişcare şi modelele, odată surprinse de esticii dornici de sincronizare, se convertesc în contrariul lor. Un excelent exemplu l-a oferit Horace Engdahl, membru al Academiei suedeze şi al Comitetului Nobel, care, într-un interviu din ziarul La Croix, spune ceva care îi lasă pe estici fără grai. Subiectul este condiţia scriitorului, unul care nu preocupă pe toată lumea şi care nu devine temă electorală, dar care defineşte extrem de bine natura unei societăţi. În secolul al XIX-lea românesc, Dobrogeanu Gherea admitea că scriitorii români sunt excelenţi, că există talente puternice, dar că, în mod realist, ei nu vor putea să-i egaleze pe confraţii lor occidentali pentru simplul motiv că sunt mereu împovăraţi de sărăcie şi de nevoia de a munci pentru a-şi câştiga existenţa. Or, adevărata creaţie pretinde o dedicare totală. Gherea, un sociolog veritabil, observa, desigur, că defectul ţine de modelul social în întregul său şi de incapacitatea structurală a societăţii româneşti de a întreţine permanent o viaţă intelectuală intensă.

După 150 de ani, lucurile sunt în România complet neschimbate, dar altceva este aici de semnalat. În Est, problema vieţii intelectuale a fost mereu aceea a intermitenţei şi a lipsei de subvenţii. Proiectul politic, teoretic vorbind, nu putea fi altul decât acela al subvenţionării şi al sporirii bugetelor dedicate proiectelor culturale. Sincronizarea cu Vestul însemna fie subvenţii de stat, fie stimularea mecenatului şi crearea unor fundaţii cu proiecte coerente pe termen lung.

Horace Engdahl pune însă acest proiect politic, şi mai ales subtextul său sincronist, în mare dificultate. În interviul semnalat mai sus, el spune, în esenţă, că vâna creatoare a scriitorului occidental a fost atrofiată de bunăstarea leneşă şi de încadrarea instituţională a formelor de subvenţionare şi că scriitorii din Asia sau Africa sunt mult mai viguroşi. Este şocant, de-a dreptul, pentru scriitorul din Răsărit să audă că precaritatea şi nesiguranţa sunt dezirabile. ”Altădată – spune Engdahl – scriitorii lucrau ca taximetrişti, vânzători ambulanţi, secretari sau servitori ca să-şi poată câştiga existenţa. Samuel Beckett şi atâţia alţii au trăit în felul acesta. Era greu, dar literatutra dobândea astfel o anumită vigoare”.

În consecinţă, susţine academicianul suedez, profesionalizarea scrisului e ceva rău care provoacă decăderea literaturii şi riscul, continuă el, este cu atât mai mare cu cât globalizarea va crea reţele de susţinere pentru scriitorii profesionalizaţi în lumea întreagă.

Dacă globalizarea va reuşi să producă această uniformizare instituţională peste tot, atunci şi estul nostru va fi acoperit şi discuţia se va pune în alţi termeni. Până atunci însă nu putem să nu observăm că în România scriitorul profesionist este o raritate şi că el nu a apărut decât ca excepţie şi doar în măsura în care s-a agăţat el însuşi de reţelele de subvenţionare globale, care îi oferă rezidenţe, burse, invitaţii la festivaluri şamd. În rest, intelectualul tânăr are aceeaşi dilemă dramatică: să scrie sau să câştige bani pentru o viaţă extrasă din mizerie ?

În orice caz, ţinta s-a schimbat. Dacă Vestul se mută, încetul cu încetul, şi nu va mai întreţine literatura la fel ca până acum, ceea ce nici nu ar fi de mirare dacă vom asista la o adâncire a crizei, noi esticii dornici de cât mai multe şi mai generoase subvenţii, ne vom găsi subit fără suport justificativ. Şi iată un nou decalaj, de astă dată unul incomensurabil şi tocmai de aceea mai greu de acoperit. Sincronismul este adesea plin de capcane.