1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Poate că, totuşi, Klaus Iohannis e neamţ

Există la preşedintele Klaus Iohannis o mare dorinţă de obiectivare care se loveşte încă de multă neînţelegere.

Un lucru surprinzător este că preşedintele, Klaus Iohannis, nu a spus care sunt preferinţele sale în chestiunile cele mai arzătoare: legea electorală, regionalizare, revizuirea Constituţiei. De fapt această ”tăcere” este, de departe, lucrul cel mai interesant (şi mai intrigant) din interviul pe care preşedintele l-a acordat joi seara lui Rareş Bogdan. A repetat aseară că nu i se pare potrivit să enunţe el ce ar fi bine să se întâmple.

Această reţinere este cu adevărat surprinzătoare într-un mediu politic deprins ca ”omul cu cea mai mare legitimitate electorală”, să-şi afirme apăsat opţiunile şi apoi să le impună prin toate mijloacele. Pentru unii e ceva secundar, dar ne aflăm chiar în inima politicii. Nimic nu e mai important decât modul în care se construieşte o decizie politică. Traian Băsescu, de pildă, lansase, aparent într-o doară, ideea de a desfiinţa Senatul. Unii dintre consilierii săi au fost ei înşişi suprinşi, căci nu ştiau care era sursa ideii şi nici nu se aşteptau ca ea să devină un obiectiv politic strategic.

Preşedintele Iohannis propune însă o cale cu totul diferită. Dacă am înţeles bine, ideile ar trebui să reiasă din conversaţia publică, din ceea ce se numeşte, de regulă, dezbatere sau consultări între partide şi alte grupuri interesate. O idee politică valoroasă nu ar fi produsul geniului individual, ci expresia geniului colectiv sau al spiritului public.

De obicei se vorbeşte despre consens. E corect şi incorect în acelaşi timp. Este corect, căci e vorba de a-i pune pe oameni laolaltă într-un cadru mai cuprinzător, dar e totuşi greşit de vreme ce prin consens se produce mai degrabă compromisul călduţ. Oricine a participat la reuniunile unui organism deliberativ ştie că prin consens este anihiliată orice idee mai îndrăzneaţă. Am văzut, de altfel, că şi în Consiliul European se renunţă, treptat, la consens, reactivându-se principiul majorităţii. Anul trecut, cancelarul Angela Merkel a evocat pentru prima dată regula votului majoritar înscrisă în documentele constitutive, dar niciodată aplicată până atunci.

Preşedintele Klaus Iohannis nici nu a vorbit, de fapt, de consens, ci a dat de înţeles că are în vedere un fel de a descoperi soluţiile cele mai bune (în materie de constituţie, legislaţie electorală, regionalizare etc.) extrăgându-le dintr-o dezbatere politică cât mai largă. Rolul său ar fi acela de a ”modera” o dezbatere şi de a intui către ce se îndreaptă, în mod obiectiv, discuţiile. În orice caz, a fost limpede că preşedintele respinge practica politică autoritară de a impune o soluţie elaborată în cerc restrâns de o persoană sau de ”o echipă de specialişti”. Aceasta ar fi, a spus el, ”o cale greşită”.

După toate aparenţele, există la preşedintele Iohannis o mare dorinţă de obiectivare, care riscă să nu fie bine înţeleasă în mediul idiosincratic din România. Vorbind despre premierul pe care l-ar prefera, a făcut imediat această precizare: ”Nu am spus că îl prefer pe Cătălin Predoiu pentru că îmi este mai simpatic, ci pentru că el este alegerea PNL. Eu fac politică pentru România şi nu pentru anumite persoane”. În acelaşi spirit, a explicat, a suta oară, că nu îl va dezavua public pe primul-ministru atâta timp cât acesta a fost instalat după toate regulile Constituţiei.

Preşedintele nu a explicat lucrurile pe larg, dar a sugerat că procedurile (constituţionale, legale, regulamentare) nu sunt simple forme ce pot fi denunţate în numele unui adevăr oarecare, ci temeiul pe care, prin cumul perseverent, se poate construi o realitate consistentă. Poate că aici rezidă cel mai bine germanitatea firii sale şi nu e de mirare că are dificultăţi în a se face înţeles. În tradiţia românească, formele au fost mereu denunţate în numele sincerităţii şi autenticităţii. Spontaneitatea a prevalat în faţa disciplinei.

În fine, nici o cale nu e ferită de riscuri, dar după excesul subiectivist al preşedintelui Băsescu, obiectivismul preşedintelui Iohannis pică foarte bine.