1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Poştaşul şi legile sexuale

Ce faceţi voi între patru pereţi vă priveşte, că e democraţie? S-o credeţi voi! Mai nou se înghesuie o lume întreagă, de la Biserică la Tudy şi Bundestagul german, să ne înveţe cum avem a ne purta.

Demonstraţie berlineză în favoarea însărorii legii sexuale

Demonstraţie berlineză în favoarea însărorii legii sexuale

Nu doar în pat. Ori pe masa din bucătărie. Când, furioşi, nervoşi, spăimoşi, dar plini de pofte mult refulate, unii se defulează întâlnindu-se între plăcinte, palme şi îmbrăţişări fierbinţi. Ca în „Poştaşul sună-ntotdeauna de două ori”, ecranizarea capodoperei lui James M. Cain în regia lui Tay Garnett, cu Jack Nicholson şi Jessica Lange în rolurile principale.

Pare că puţini au văzut această peliculă. Sau n-au prea înţeles mare lucru din ea. Prea mulţi - şi nu numai la nefericita primărie a Bucureştilor - se delectează cu alt soi de filme. În răstimp, ierarhii, când nu fac titluri de-o şchioapă cu violatul de puşti încredinţaţi Bisericii spre a fi educaţi, explică credincioşilor cu cine au sau n-au voie să se căsătorească.

A se scuti! - aş ţipa din rărunchi. Dar este prea târziu. Căci parlamentul berlinez s-a dovedit mai iute la mânie decât Ginghis Han şi a şi decis. „Nu-i nu”, ne-au explicat, laconic, legislatorii, referindu-se apoi, prolix, la modul în care au înăsprit legea violului şi a infracţiunilor sexuale. Mai nou este violator nu doar violatorul propriu-zis. Delincvent bun de trimis la mititica a devenit şi acela sau aceea care trece la fapte sexuale ştiind că partenerul sau partenera n-ar vrea.

N-ar vrea? Nu vrea? N-a vrut? Nu o să vrea vreodată? Rămâne de văzut. De preferinţă, nu în dormitor, ci în sala de judecată. Unde se vor întâlni pe viitor din ce în ce mai multe foste cupluri. Asta, dacă vor mai îndrăzni să se formeze. Căci, pe viitor, ea nu mai trebuie nici să se opună şi nici măcar să spună "nu". Aşa că "nu" pare a fi nu şi când nu-i "nu". Ci e destul să dea de înţeles că nu ar fi dispusă. Ca "nu" să fie nu.

Ce bine că nu mai suntem la vârsta ghiduşiilor adolescentine, cum le-a spus de curând, în Dilema, Stela Giurgeanu. Dar ce ne facem dacă suntem? Sau dacă, pentru o noapte, revenim? Coşmar!

Mă laşi? - aş vrea să strig din răsputeri. Pe viitor s-a terminat cu îndrăgosteala. Cu acostatul. Cu erotismul. Căci orice apropiere, devine o transgresiune vulgară, agăţatul cel mai fin e ditai hărţuirea, ba chiar un potenţial viol, mai ştii? Jocul erotic? Haida de. A devenit teren minat. De-acum încolo în pat s-a instalat legislatorul. Se face dragoste în terţet. În dormitor a izbucnit războiul, iar căsnicia se va desăvârşi nu atât la nunta de aur, cât mai degrabă în sala de judecată. Căci să te ţii de acum încolo traduceri în justiţie de către frustratele geloase şi omologii lor masculi.

A pipăit-o! A hărţuit-o! A agăţat-o! A violat-o!

Ce le-a scăpat parlamentarilor germani? Ce ar fi fost, în fond, de înţeles? Ce trebuiau să priceapă deputaţii Bundestagului din funesta „joacă de-a Taharruş”, desemnând molestările sexuale de genul celor la care s-au dedat, de revelion, un grup de imigranţi arabi din nordul Africii, asaltând nemţoaice venite să petreacă la Köln, în noaptea anului nou?

Că una e să-i expulzezi pe imigranţii care, nu foarte mulţi, aleg să nu respecte femeile, pentru că sunt de altă religie, pentru că nu-s acoperite din cap până-n picioare de burcă sau de vălul musulman şi le consideră deci bune de vânat. (A crede, ca stânga germană, care a respins demersul expulzării, că o astfel de măsură ar fi o mostră de "xenofobie" nu-i decât populism pe invers, unul nu mai puţin abject decât al dreptei). Sau pentru că nou-veniţii, rău-crescuţi, ori în delir, se cred oameni doar pe ei şi îi consideră porci şi maimuţe pe ceilalţi.

Cu totul altceva este să intri cu bocancii legii în sfera intimă. Să dai în populism, înăsprind stupid, sub imperiul emoţiei generate de molestările din Köln, o legislaţie arhisuficientă. Una care proteja şi până acum femeia nedoritoare de intimităţi de orice fel de agresiuni, excese, hărţuiri, şi cu atât mai mult de orice formă de viol, fără să dea nelimitat lumină verde invidiei, geloziei, vindictei prin intermediul tribunalelor.

Tempi passati. Să ne-nţelegem. Orice potenţială victimă a unei agresiuni sexuale se cere protejată cât mai solid, orice făptaş sancţionat cât mai consistent, orice ţopârloşenie, ori hărţuire, pedepsite exemplar.

Hărţuirea statului de drept

Problema nu e atât că, în Germania, ciupitul de părţile dorsale sau pipăitul, acţiuni dezgustătoare oricum, în multe împrejurări, au devenit mai nou delict penal. Nici faptul că nu ştim sub ce regim se va afla de acum încolo mâna lui Tudy, bicepşii ori pectoralii, pântecul şi alte organe. Ori, că, pe viitor, va părea chiar mai uşor să se obţină fără martori condamnarea unui acuzat căruia nu i s-a spus nu, dar se susţine sus şi tare că i s-ar fi semnalizat credibil un prezumtiv refuz.

Problema e, mai degrabă, că statul de drept, care, precum biserica, se amestecă din ce în ce mai hotărât şi mai energic în viaţa sexuală a cetăţenilor săi, e atât de slab şi de nevolnic, încât îşi afişează potenţa legislativă cu atât mai abitir cu cât este mai clar că se arată pe punctul de a capota. Căci dă legi care, din două una: ori sunt nedrepte dacă se aplică, ori nu se pot aplica fiind adoptate doar ca alibi.

Mi se spune să nu fiu pesimist. Că a da în judecată nu e totuna cu a condamna. Ca şi cum n-ar şti oricine ce defăimare gravă, ce demontare a reputaţiei oricărei persoane e simpla ei traducere în justiţie.

Mi se spune să nu-mi fac griji pentru justiţie. Sau pentru demografie. Că în pat ar fi iubita, iar nu duşmanul, inamicul public numărul 1, violatorul din Vaslui, Terente, după cum ne sugerează legea şi deputaţii care au adoptat-o.

Dar, hai să stăm culcaţi şi să judecăm drept. Îţi poţi imagina, iubito, situaţia în care, înainte de primul sărut, ne vom vedea siliţi să aducem avocatul şi notarul să semnăm cu martori ce-am vrut, ce nu?

Dar chiar şi atunci şi chiar dacă pe urmă ne-am înregistra ca Tudy, la adăpost tot nu vom fi. Nici avocatul şi nici contractul explicit nu ne ajută. Căci s-ar putea să afirmăm credibil că, post festum, în timp ce ne îmbrăţişam fierbinte, ca în „Poştaş”, ne-am dumirit că e "păcat". Că partenerul, cine ştie, nu e ortodox. Şi deci ne-am răzgândit subit. Brusc n-am mai vrut. Dar delincventa asta violatoare nu ne-a crezut şi ne-a legat de pat. Nu ne crede nimeni?

Ei aş! La puşcărie, marş!