PNŢCD caută noi formule politice

Conducerea restrînsă a PNŢCD a hotărît sîmbătă, convocarea unui Congres extraordinar în 7 august, care va confirma pe Gheorghe Ciuhandu. Este de bănuit că noul preşedinte va provoca şi alte schimbări cu toate că s-a văzut de pe acum că lucrul acesta nu va fi uşor.

Problema PNŢCD nu este însă numai una legată de persoane. Este important pentru partid să fie reprezentat la vîrf de politicieni de succes, aşa cum este primarul de la Timişoara, dar partidul are nevoie să-şi reformuleze integral programul şi strategia politică.

Din 1996 cînd PNŢCD, în coaliţie cu alte grupări, se impunea pe scena politică şi pînă acum s-au schimbat foarte multe lucruri în politica românească. Aşa cum am văzut România a rezolvat între timp cea mai mare problemă a politicii sale externe, devenind membru NATO şi închizînd astfel definitiv dezbaterea internă pe tema opţiunii între Est şi Vest. Dacă în 1990, conducerea de atunci a ţării se exprima discret pentru o strînsă relaţie cu Moscova şi dacă mai apoi păstra o bună doză de ambiguitate, ulterior lucrurile se vor clarifica. Aşadar una dintre temele importante pe seama căreia PNŢCD a cîştigat prestigiu a dispărut.

În ce priveşte politica internă lucrurile seamănă. Tema proprietăţii, aflate în centrul politicii ţărăniste, a ieşit din prim planul dezbaterii publice. Chiar dacă mai sînt multe lucruri de lămurit, fie pe cale administrativă, fie pe cale judiciară, tema restaurării relaţiilor de proprietate nu mai are aceeaşi importanţă şi a încetat să fie monopolul partidelor anticomuniste. După anul 2000, de pildă, Traian Băsescu primarul Capitalei a devenit spre suprinderea multora cel mai energic restituţionist reuşind să-şi atragă o parte a electoratului PNŢCD. Soarta micii proprietăţi agricole rămîne în schimb o mare problemă, dar de acum înainte partidele sînt constrînse să ţină seama de politica de integrare europeană. La fel stau lucrurile în ce priveşte reforma industriei şi privatizarea.

PNŢCD-ul condus de Corneliu Coposu era, aşadar, la vremea sa un partid ferm pro-occidental, pro-NATO şi, în comparaţie cu colegii liberali, cel mai deschis la investiţiile străine şi cel mai puţin dispus la compromisuri cu puterea post-comunistă. De aici îşi trăgea prestigiul. Acum este evident că pentru a reveni în prim plan este nevoit să-şi reinventeze profilul politic. Şi poate că aspectul cel mai problematic este că trăsătura sa creştin-democrată nu îi va sluji foarte mult în competiţia internă.

În realitate partidul cel mai apropiat de Biserica majoritară din România, nu atît ca doctrină, cît mai mult ca interese şi adesea ca tipologii umane, este Partidul Social Democrat. Între PSD şi clerul ortodox s-a creat cea mai fluentă comunicare. În sfîrşit, credincioşii ortodocşi au înclinaţia să aşeze relaţia lor cu Biserica în spaţiul intimităţii, fiind puţin receptivi la proiectarea valorilor religioase în planul organizării sociale. Aşadar o creştin-democraţie după model vestic ar fi greu de realizat în România.

Toate acestea arată că PNŢCD-ul de astăzi se găseşte într-o situaţie ingrată. Propunerile sale sînt fie preluate de alte partide mai vizibile, fie sînt puţin adaptate la piaţa politică autohtonă.

Iată cum partidul care a făcut, cel puţin la nivelul pedagogiei sociale cel mai mult pentru modernizarea şi decomunizarea României în ultimii ani se vede aşezat într-un colţ incomod. Ca să revină pe prima scenă, pare acum tot mai limpede, PNŢCD are nevoie să se reinventeze aproape integral.