Pledoarie târzie şi neoportună pentru presa liberă

Dacă în anii trecuţi şi mai ales înainte de 2007 s-au făcut progrese în campania judiciară împotriva demnitarilor corpupţi, un merit l-au avut ziariştii şi asociaţiile de tipul aceleia care a făcut liste în preajma alegerilor cu numele celor pătaţi de suspiciuni şi scandaluri. „Coaliţia pentru un Parlament curat", încropită graţie energiei neegalate a Alinei Mungiu a fost o expresie autentică a societăţii civile, mai autentică decât ONG-urile finanţate din Occident, întrucât s-a ivit spontan pe sol românesc. A existat aşadar o reală mobilizare civică împotriva corupţiei politice, susţinută de câteva ziare şi posturi de radio care mai aveau pe atunci un public cât de cât semnificativ.

După alegerile din 2004 s-a creat însă impresia falsă că vremea mobilizării civice a trecut, că nu mai ar mai fi nevoie de militantism civic şi gazetăresc şi că venise timpul ca „civicii" să intre în politică, iar jurnalismul să revină la discursul neutru şi neimplicat. După 2007 societatea civilă era deja destrămată. Unii dintre actorii civici de seamă abandonaseră poziţiile combative sau, dacă rămăseseră credincioşi vechiului angajament, nu mai puteau lupta cu aceleaşi arme, deoarece intraseră în politică. Monica Macovei a avut o merituoasă şi scurtă carieră de ministru, Alina Mungiu şi-a găsit o slujbă intelectuală pe măsura competenţelor sale în străinătate, de vreme ce în ţară catedrele erau ocupate, Renate Weber a intrat şi ea în politică, fiind pusă în situaţia de a se opune eforturilor foştilor tovarăşi de arme, în sfârşit, unii dintre ziariştii combativi au candidat şi ei în alegeri, abandonând fatalmente vechiul militantism.

Astăzi pur şi simplu frontul anticorupţie, constituit cu greu şi în pofida multor tentative de dezbinare, nu mai poate fi reconstituit. Presa – şi aici se găseşte locul cel mai dureros –este pur şi simplu neutralizată prin cartelare politică. O parte din presă este antiprezidenţială, jucînd un rol politic manifest, cealaltă parte pro-prezidenţială este mai abilă, fiind imparţială atunci când nu contează şi subit mobilizată partizan în momentele cheie. Dar din această cartelare are de pierdut mai ales spiritul critic şi lupta anticorupţie indiferentă la coterii politice.

Este vizibil astăzi că dosarul Ridzi nu se bucură în presă de un tratament pe măsură. Presa ostilă preşedintelui din oficiu nu este suficient de credibilă, iar presa favorabilă preşedintelui, manifestă o dubioasă indiferenţă şi o nonşalantă superficialitate. Se vede cu ochiul liber că presa care participă la cartelul pro-prezidenţial evită să anunţe publicul că PDL îşi protejează corupţii, preferând, să spună „neutru” că un număr oarecare de deputaţi fără identitate precizată au votat marţi seara împotriva solicitării Parchetului. În fine, dacă unii admit, totuşi, adevărul acesta neconvenabil, au grijă să nu-l pună pe prima pagină, lăsându-l, undeva, în zona subiectelor de rangul al doilea.

Or, dacă presa care şi-a mai păstrat o doză de credibilitate tace, sau dacă trece peste subiectele „delicate" cu repeziciune, atunci nu mai există nici o şansă pentru o reformă etică a politicii româneşti. Opinia publică nu poate să existe fără presă, deoarece fără ea este invizibilă şi ne-manifestă. Opinia publică nu este suma opiniilor persoanelor din societate, ci este, de fapt, ceea ce se exprimă public, într-o formă sau alta. Restul, chiar dacă este preţios ca gândire şi angajament etic personal se pierde şi rămâne fără valorificare socială. De aceea oricât de multe opinii critice s-ar găsi în România, fără o cristalizare a lor în presă, vor rămâne fără urmări.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu