1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Planeta albastră şi fabricile ei de împachetat fum

Stânga democratică europeană îl elogiază. Rusia îl critică. Dar ce-a omis preşedintele SUA din discursul său asupra stării naţiunii? Şi care e starea lumii libere? Ce-ar putea face America spre a-i oferi o gură de aer?

"In God we trust", citim, în timp ce-l ascultăm pe Barack Obama rostindu-şi discursul asupra stării naţiunii. Şi, ce să vezi? Miracol! Aşa atee cum e, stânga europeană şi-a călcat pe inimă. În pofida puternicelor rădăcini antiamericane ale unei părţi a elitei 68-iste aflate azi la conducerea statelor europene, în vestul continentului socialiştii au aplaudat la scenă deschisă cuvântarea unui preşedinte al Statelor Unite.

Cotidianul german Augsburger Allgemeine l-a felicitat pe Obama pentru modul său „european”, în speţă „social-democrat” de a gândi. Ar fi „timpul să li se sporească impozitele bogaţilor”, a exclamat şi Frankfurter Rundschau, un important ziar de stânga german. Alţii, militând mai sobru împotriva „neoliberalismului” s-au bucurat că preşedintele n-ar fi vorbit "ca un perdant, ci dimpotrivă, ca un învingător", fiind ajutat de faptul că economia de peste ocean duduie (ceea ce e perfect adevărat) şi că, în consecinţă, şomajul a scăzut (de asemenea, realiter).

Pare, deci, obiectiv adevărat, că „umbra crizei a trecut”. La americani. Nu însă şi în restul lumii.

În fapt, dacă se face abstracţie de priorităţile de politică externă ale Casei Albe, Obama a prezentat Americii şi unui Congres dominat de opoziţia republicană, de centru-dreapta – o listă de dorinţi fierbinţi de tip socialist. Prin instrumentul fiscalităţii ar urma ca pătura de mijloc şi săracii să profite de pe urma creşterii taxelor celor mai avuţi.

Ceea ce sună bine. Cui nu-i place Robin Hood? De ce să nu luăm cât mai mult de la prosperi pentru a le dărui o viaţă cât mai demnă celor mai puţin avuţi? Problema cu acest ieftin populism de stânga e aportul celor dintâi la investiţiile în economia americană. Arde-i pe investitori şi le vei tăia elanul şi parţial capacitatea de a pune umărul la relansarea durabilă a economiei americane. A cărei renaştere din cenuşă nu s-a petrecut prin măsuri de tip socialist, ci în pofida lor, pe fondul unei globalizări care nu iartă şi nu permite dărnicii excesive.

În mod evident, Obama, care nu mai are de susţinut campanii electorale, e un campion al victoriilor în alegeri şi ţinteşte spre lupta cu republicanii pe care o va duce următorul candidat democrat la preşedinţie. Nada şi promisiunile făgăduite clasei de mijloc sunt destinate campaniei prezidenţiale care va avea loc peste doi ani.

Până atunci însă mai e cale destul de lungă. Până una alta, Obama riscă să lase în urma sa o catastrofă diplomatică de anvergura celei de care m-am temut când a preluat puterea acum 6 ani şi în legătură cu care am avertizat şi înaintea celui de-al doilea său mandat.

Restanţele şi eşecurile sale politice externe sunt siderante. Lumea arde ori ameninţă să ia foc, din Nigeria devastată de Boko Haram până în estul Ucrainei, din Marea Chinei până pe străzile Parisului, din Afganistan, Irak şi Siria, până în Magreb şi retur.

E-adevărat că, în mod salutar, Obama a promis înfrângerea ISIS („chiar dacă ne va lua timp”) şi s-a declarat solidar cu victimele terorismului. Dar se întreabă oare preşedintele, câte din nenorocire actuale ar fi fost lesne evitabile?

Ce-ar fi fost oare dacă politica externă a Casei Albe n-ar fi avut periodic accese de jenant împăciuitorism faţă de duşmanii lumii libere? Dacă Obama ar fi abordat frontal şi din capul locului pericolul fanatismului islamist? Dacă n-ar fi determinat retrageri premature şi intempestive din Irak şi Afganistan? Dacă n-ar fi propus de multe ori alianţe problematice cu ţări şi regimuri, care în loc să vrea să combată extremismul islamic, pun constant paie pe foc? Dacă n-ar fi stat cu mâinile în sân permiţând dărâmarea regimurilor pro-occidentale şi confiscarea de către islamişti a unora din revoluţiile primăverii arabe? Dacă, în timp ce-i pedepsea pe prietenii veritabili ai Americii, preşedintele SUA n-ar fi manifestat impardonabile slăbiciuni faţă de duşmanii ei, faţă de autoritarismul islamiştilor turci din subordinea unui Erdogan, faţă de teocraţia iraniană, ori faţă de neoimperialismul putinisti?

Mai nou, Obama a iniţiat o deschidere controversată în relaţiile cu dictatura marxistă de la Havana. Din nou, uvertura cubaneză e aplaudată fără prea mari rezerve de stânga europeană, a cărei cecitate riscă să devină proverbială. Fiindcă America şi lumea liberă n-au primit în schimb mai nimic, dincolo de fericita punere în libertate a unor disidenţi. Obama consideră că blocada a rămas sterilă şi propune, ca atare, schimbarea, fie şi tardivă, a unei politici infructoase puse în aplicare în Caraibe timp de o jumătate de veac.

Sună bine. Se vădeşte că nimeni nu-l întrece pe preşedintele american în abilitatea de a împacheta minunat orice. Până şi vidul. Fiindcă a schimba de dragul schimbării nu-i, în genere, o idee prea bună. Cu atât mai puţin când ştii că opoziţia conservatoare, care, prin voinţa naţiunii, domină Congresul american, îţi va interzice în mare măsură să-ţi transpui ideea.

Net mai util pentru americani şi lumea liberă ar fi dacă preşedintele şi-ar abandona utopiile şi s-ar concentra în ultimii săi ani asupra fezabilului. Asupra combaterii sistematice a terorismului (dar şi a ideologiei care-l alimentează, inclusiv a antisemitismului care mutilează tot mai rău faţa Europei). Sau asupra contracarării expansionismului neosovietic al Kremlinului (dar şi a ideologiei fascistoid-staliniste care îl hrăneşte). Şi, nu în ultimul rând, asupra tot mai amplei şi eficientei maşinării propagandistice a Rusiei, maşinărie rămasă încă, din inconştienţa responsabililor occidentali, fără o replică informaţională apuseană adecvată, deşi nu pare să fie mult mai puţin pernicioasă pentru lumea liberă decât mai spectaculosul fascism islamist.

Să nu uităm, în context, că în Nigeria şi aiurea islamismul înrobeşte şi ucide oameni zilnic. Uneori în masă. Cât timp i se va mai permite oare s-o facă?

În ce priveşte Rusia, faptul că şeful diplomaţiei ruse, Lavrov, critică nervos America pentru că SUA nu acceptă ambiţiile nemăsurate ale Kremlinului (în fapt pentru că nu admite o nouă împărţire a Terrei în două blocuri ostile, cu o Moscovă neoimoerială la pupitrul unuia din ele) contează mai puţin. Important e că Statele Unite sunt realmente superputerea şi au, ca atare, răspunderi.

A venit timpul să punem capăt diverselor izolaţionisme comode. Să abandonăm pe ambele maluri ale Atlanticului ipocrizia ca surogat de politică de stat. Să nu mai muncim la fabrici de împachetat fum. Şi să-i dăm, în schimb, o gură de aer proaspăt acestei nefericite planete albastre.