1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Piaţa de carte nu funcţionează

Din motive ideologice, actorii principali ai industriei de carte româneşti evită să admită deschis că piaţa liberă nu funcţionează şi că legea timbrului literar nu face decât să deschidă o rană mai adâncă.

Legea timbrului literar a provocat o ceartă aprinsă între editori şi Uniunea Scriitorilor, dar subiectul central a fost atins doar tangenţial: are cartea nevoie de subvenţii sau se descurcă şi singură pe piaţa liberă? La prima vedere, editurile, în calitatea lor de mici corporaţii de producţie intelectuală, nu au nevoie de stat şi evoluează, în linii mari, după criteriile pieţei. Ele nu au nevoie nici de USR cu care nu doresc să împartă profiturile. În loc să ofere bani direct uniunilor de creaţie, spunea Gabriel Liiceanu la o dezbatere recentă, statul confiscă o parte din profiturile editurilor. Analiza sa este corectă şi, în general, editurile au perfectă dreptate să se revolte în faţa acestui mod de a redistribui profiturile în sânul unei clase intelectuale cu totul eterogene şi lipsită de o solidaritate naturală. ”Scriitorii”, dacă erau cândva o categorie de persoane care se validau reciproc, în ciuda rivalităţilor, geloziilor şi intrigii politice, nu mai reprezintă astăzi decât o etichetă.

Din motive ideologice, actorii industriei de carte româneşti evită însă să admită deschis că piaţa liberă nu funcţionează şi că timbrul literar nu a făcut decât să deschidă o rană mai adâncă. De altfel mistificarea s-a strecurat în dezbaterea publică încă din primii ani ai liberei întreprinderi. În anii 90, de exemplu, Fundaţia Soros cheltuia milioane de dolari pentru susţinerea diferitelor forme de viaţă intelectuală în România, finanţând, printre altele, traducerea, scrierea şi editarea multor cărţi. Or, în spiritul, oportun de altfel, al anticomunismului acelor ani, s-a spus că producţia de carte poate trăi fără ajutorul statului şi că, iată, piaţa liberă dă primele roade. Se ignora însă că subvenţia primită de la organizaţiile filantropice era, în cele din urmă, tot o formă de intervenţie pe piaţă. Se trecea iarăşi sub tăcere că nu cititorul (piaţa) dicta preferinţele, ci finanţatorul. Orice mare filantrop acţionează în cele din urmă ca un minister al culturii, care induce propriile criterii şi dirijează piaţa cărţii în direcţia dorită.

Dar ”secretul” cel mai sensibil este că editurile însele, practică în interiorul lor o tehnică de redistribuire a resurselor către produsele ”de suflet”, nevandabile. Ele lucrează, altfel spunând, împotriva pieţei. Cărţi mari, autori preţioşi din epoci mai vechi sau din arii geopolitice damnate au nevoie de aceste subvenţii mascate. Se tipăresc tot felul de lucruri la modă ca să poate fi editate şi cărţile preţioase sau, pur şi simplu, cărţile româneşti. O editură încercase la un moment dat să-i tipărească pe scriitorii sovietici de primă mărime, dar proiectul a mers rău, căci după revoluţie românii nu mai voiau să audă de ruşi. Deşi politic are dreptate, cultural vorbind, publicul se comportă prosteşte. Dar din acelaşi motiv suferă ungurii, care au scriitori foarte buni, pe care piaţa locală nu îi tolerează. De asemenea dacă literatura română nu are succesul meritat în Vest este pentru că România are o reputaţie proastă, iar publicul vestic se poartă la rândul său prosteşte.

Prin urmare, piaţa de carte este un loc impur, în care se amestecă toate criteriile, printre care prestigiul politic deţine locul central. Probabil că nicio piaţă nu este scutită de interferenţe, dar produsele culturale sunt cele mai expuse.

În plus, piaţa de carte nici nu există, cu adevărat, în sensul în care există piaţa de grâne. În acest domeniu imponderabil, semnalele pieţei nu sunt de aceeaşi natură, căci nimeni nu poate spune ce carte îi lipseşte sau ce alta îi este de prisos. Aici relaţia este inversată: nevoia de carte este creată de fiecare autor în parte sau de discursul cultural dominant. E ca şi cum ai spune că foamea nu e decât un răspuns la frumuseţea pâinii coapte. Nu întâmplător, editorii de la Humanitas îşi fac reclamă în şcoli, prin intermediul unor concursuri de lectură, căci, ca buni negustori ce sunt, ei ştiu că nu există o nevoie apriori de carte, ci doar una aposteriori, care urmează experienţei (lecturii). Cartea creează nevoia de carte şi de aceea nu există şi nici nu poate exista în acest domeniu o piaţă liberă.

Concluzia e simplă: industria cărţii are nevoie de ajutor, mai ales aici unde nivelul de cultură al populaţiei este foarte scăzut. Iar statul român are o responsabilitate enormă.