1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Revista Presei

Pete albe, pete negre în trecutul româno-german

La un sfert de veac de la căderea Cortinei de Fier „au mai rămas multe de elucidat" în istoria regimurilor comuniste. În cauză sunt, nu în ultimul rând, delatorii prezumtivi ai Securităţii şi slăbiciunile justiţiei...

Emigranţi de origine germană, din România, la Nürnberg, la începutul anilor 90

Emigranţi de origine germană, din România, la Nürnberg, la începutul anilor 90

Turnătorii, securiştii, ucigaşii, torţionarii regimurilor comuniste o duc, adesea, bine. Prea bine, în raport cu oroarea faptelor lor. Unii au avut ori mai au pensii neruşinat de mari. Se ascund după deget şi, mai cu seamă, după legi croite să-i camufleze cât mai bine. De Dumnezeu s-au temut şi se tem prea puţini.

Nici frica de justiţie nu i-a chinuit pe mulţi, devreme ce în cele mai multe state postcomuniste nu i s-a întâmplat nimănui mare lucru. Dimpotrivă, unii delatori s-au văzut apăraţi cu râvnă chiar de către ex-disidenţi victimizaţi cândva de poliţia politică în slujba cărora turnătorii cu pricina fuseseră recrutaţi. Alţii, dintre cei mai puţin vinovaţi, sau chiar nevinovaţi, s-au văzut ţintuiţi (moral) la stâlpul infamiei cu un zel demn de o cauză mai bună.

În România, regimul comunist a ajuns din fericire să fie condamnat oficial, dar osândirea a rămas, din păcate, fără consecinţele ei fireşti. Inşi precum unii din securiştii implicaţi în asasinatul bestial căruia, în temniţele bucureştene, i-a căzut victimă disidentul Gheorghe Babu Ursu au rămas bine mersi, necondamnaţi, datorită "rătăcirii" dosarelor cu probele vinovăţiei lor în hăurile parchetelor militare însărcinate să facă lumină, precum şi indolenţei celor mai diverşi magistraţi şi miniştri. Babu Ursu ajunsese iniţial în colimatorul Securităţii datorită ticăloşiei unor turnători.

Nu-i de mirare, desigur, că unii delatori se arată în continuare angoasaţi de eventualitatea de a se confrunta cu firescul dispreţ public. În schimb, e uluitor că, după ce au slujit cu abnegaţie minciunii dictaturii şi represiunii securiste, nu puţini s-au arătat mari maeştri în a scăpa şi în democraţie, prin justiţie, de orice oprobriu şi de asumarea propriei responsabilităţi. Cu ajutorul avocaţilor au izbutit să manipuleze la sânge eventualele subterfugii oferite de legislaţia statelor de drept, blocând detectarea adevărului istoric şi eforturile de clarificare a trecutului.

Ediţia de marţi a prestigiosului Süddeutsche Zeitung publică, sub titlul interogativ „Metode ale Securităţii?” un amplu text dedicat „dezastrului judiciar” al elucidării trecutului de delatori al unor scriitori româno-germani. În centrul său e revista „Sinn und Form” şi autorea ei, Sabine Kienlechner, care a îndrăznit să abordeze acest subiect în ediţia din martie a publicaţiei germane. Teza ei este că tribunalele germane se arată net mai grijulii cu drepturile personalităţii făptaşilor, decât cu dreptul la adevăr al victimelor poliţiilor politice comuniste.

Articolul semnat de Kienlechner menţionează între altele şi „prezumtiva activitate de turnător” al Securităţii, despre care se presupune că ar fi depus-o româno-germanul Claus Stephani. O „activitate probată”, potrivit ziarului din München, „cu documente ale CNSAS constatând congruenţa ‚certă' dintre identitatea lui Stephani şi a informatorilor cu numele de cod ‚Moga' şi ‚Marin'”.

Acest articol din revista germană a devenit, în Republica Federală, obiectul unei acerbe lupte în justiţie. Din Süddeutsche Zeitung mai aflăm că despre Claus Stephani, laureata premiului Nobel pentru literatură, Herta Müller, notase „net mai dur şi mai direct”, într-un articol apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung, că „a fost unul dintre cei mai zeloşi turnători ai Securităţii”. Deşi, după cum relevă Süddeutsche Zeitung, „Herta Müller i-a reproşat lui Stephani şi aplicarea metodelor calomniatoare ale Securităţii”, scriitoarea berlineză a rămas la adăpost de traduceri în justiţie.

În schimb, Stephani „i-a dat în judecată pe jurnalistul Richard Wagner şi pe Stefan Sienerth, şeful Institutului pentru Cultură şi Istorie Germană în Sud-estul Europei. Nu fără succes”, de vreme ce mai multe Curţi „au atribuit prioritate” nu libertăţii presei şi libertăţii de opinie, ci „drepturilor personalităţii” petiţionarului.

Or, după cum scrisese istoricul literar Sabine Kienlechner în articolul ei, „morala nu e o chestiune privată. Mai ales când e vorba de abordarea delatorilor şi informatorilor prezumtivi ai regimurilor totalitare...Iată însă că şi ea pare să fi devenit victima unor metode similare de disimulare precum cele pe care le demască şi deplânge eseul ei”, scrie Süddeutsche Zeitung. Ziarul menţionează că şi „textul ei sagace a fost interzis în vară”, de un tribunal, după ce Claus Stephani s-a plâns că i s-ar fi încălcat drepturile personalităţii.

Articolul ei a reprimit drept de apariţie abia după ce, pe baza verdictului justiţiei, s-au operat trei modificări în text. Or, ceea ce deploră deopotrivă autoarea şi redactorul şef al revistei care i-a publicat articolul incriminat este refuzul jălbaşului acuzat de turnătorie la Securitate de a dezbate public chestiunea.

Potrivit Annei Steinbauer, semnatara articolului pe acest subiect din Süddeutsche Zeitung, Stephani se consideră „victimă a unei vendete târzii” a mijloacelor de comunicare în masă. Or, refuzul său de a publica, de pildă, un drept la replică, ori propria versiune a relaţiilor sale cu poliţia politică, în ciuda spaţiului oferit în acest scop de revista Sinn und Form, i-ar distruge lui Stephani capacitatea „de a convinge pe cineva că e nevinovat”, e de părere Kienlechner.

Iată că, după cum cu vădit regret conchide Anna Steinbauer, la un sfert de veac de la căderea Cortinei de Fier „au mai rămas multe de elucidat în trecutul româno-german”.