1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Perseverare diabolicum

Curtea Constituţională a sancţionat miercuri hotărârea Senatului de a ignora o sentinţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la mandatul senatorului Mircea Diaconu.

Senatorul Mircea Diaconu ar fi trebuit de mult să înţeleagă că singura soluţie valabilă este demisia. Din punct de vedere instituţional era vădit că Senatul nu poate sfida o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi că, în ciuda faptului că legea e prost alcătuită şi că a fost cu siguranţă nedreptăţit, senatorul Mircea Diaconu nu îşi mai putea continua mandatul nici măcar o singură zi. Lucrurile erau atât de clare, încât este uimitor că nu au fost înţelese. Colegii lui Mircea Diaconu au manifestat o solidaritate umană care merită să fie preţuită, dar el însuşi nu ar fi trebuit să abuzeze de această solidaritate şi să pună întregul grup, întreaga alianţă şi guvernul însuşi într-o lumină proastă. A doua zi după ce liberalii şi social-democraţii din Senat au votat împotriva solicitărilor Agenţiei de Integritate, el ar fi trebuit să demisioneze şi să despovăreze partidul de acuzaţia că nu respectă Justiţia.

În plus, ceea ce cu siguranţă Mircea Diaconu nu a observat, este că încăpăţânarea sa de a-şi continua mandatul, fie doar şi pentru câteva săptămâni, răpeşte grupurilor politice ale USL autoritatea morală de a declanşa o modificare a legislaţiei privitoare la conflictele de interese. Din punct de vedere politic, situaţia personală a senatorului şi a omului de teatru Mircea Diaconu nu este, desigur, indiferentă, dar nici nu poate fi pusă pe primul plan. Este mult mai important ca România să aibă o lege a conflictelor de interese intransigentă, eficicace, dar în acelaşi timp coerentă şi bine motivată. Or, aşa cum am arătat în mai multe rânduri, Legea statutului deputatului şi senatorului conţine prevederi neargumentate şi organizate într-o manieră confuză, care fireşte că dau prilej unor situaţii nedrepte.

Instituţional şi politic, gestul lui Mircea Diaconu de a rămâne este, prin urmare, greşit. Dar ceea ce nu s-a remarcat, din cauza comentariilor simpliste şi animate mai puţin de simţul dreptăţii cât de răzbunare politică, este că gestul lui Mircea Diaconu este greşit şi pe plan personal. El s-a ascuns în spatele unei autorităţi, cea a Senatului, deşi putea judeca singur dacă poate sau nu să-şi păstreze mandatul. Declarând că nu are nicio vină şi că singura culpă ar aparţine instituţiei care l-a validat, el a procedat cu laşitate. Ca şi cum ar fi un subiect lipsit de discernământ aflat în grija unor tutori, cunoscutul om de teatru nu s-a comportat pe măsura faimei şi a stimei de care se bucură. Există probabil şi un soi de cochetărie a omului de artă, care simulează ignoranţa în materie juridică şi dispreţul pentru aceste lucruri terre à terre, nedemne de o fire artistică. Dar pentru un senator sau, cu alte cuvinte, pentru un membru al unei adunări cu vocaţie legiuitoare, o asemenea cochetărie e cel puţin neadecvată. În sfârşit o greşeală poate fi iertată uşor, dar perseverenţa aceasta în eroare, dă de gândit.

Horaţiu Pepine