1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Periferia simbolică a Parlamentului European

Subiectele politice româneşti sunt şi europene numai în măsura în care ating un nivel mai înalt de generalitate care să le facă relevante pentru toţi.

A atras atenţia, săptămâna trecută, faptul că preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso a evitat să apară împreună cu preşedintele României în cadrul unor declaraţii comune de presă. Purtătorul de cuvânt al Comisiei, Olivier Bailly, a ţinut însă să precizeze că acelaşi „aranjament” va fi făcut şi luni după întrevederea preşedintelui Comisiei cu prim-ministrul, Victor Ponta: „Îi tratăm în mod egal pe cei doi lideri români, aşa că aplicăm aceleaşi aranjamente de presă. S-a decis ca pentru aceste două întâlniri să nu fie conferinţe de presă, ci comunicate ale preşedintelui Barroso”.

Desigur că egalitatea de tratament putea prevedea şi contrariul şi anume ca José Manuel Barroso să apară împreună cu amândoi liderii politici din România. Dar preşedintele Comisiei nu a dorit, pesemne, să ofere premierului român satisfacţia unei recunoaşteri depline după ce îi contestase radical acţiunile politice din ultima perioadă de timp. Pe de altă parte el a căutat să evite impresia că ar manifesta un partis-pris puternic în favoarea preşedintelui Băsescu, pe care oricum l-a susţinut cu multă energie în perioada crizei. Ca preşedinte al Comisiei se vede nevoit să recupereze ceva din imaginea imparţialităţii, cu atât mai mult cu cât a anunţat un proiect de anvergură privind reforma politică a Uniunii Europene.

De altfel stilul comunicatului de presă caută să consolideze această postură a imparţialităţii: „Toate forţele politice din România, de la guvernare sau din opoziţie, trebuie să acţioneze cu responsabilitate şi cu simţul măsurii şi să se concentreze cu stricteţe asupra obiectivului de a reface stabilitatea politică şi instituţională.”

Dacă primul ministru nu a obţinut încă nimic, se poate spune că preşedintele Băsescu a pierdut. Dacă primul nu a părut să primească statutul unui interlocutor integral, cel de-al doilea a părut, pe moment, să piardă acest statut, pe care îl deţinea până de curând. Desigur că aceste raportări sunt schimbătoare şi nu pot constitui temeiul unor concluzii prea categorice. Dar se poate totuşi spune că România în ansamblu a pierdut şi că ea se vede nevoită să strângă rândurile şi să recupereze terenul pierdut.

Cum s-ar putea realiza acest lucru?

E greu de spus, dar cu siguranţă un lucru ar fi obligatoriu: reprezentanţii României, de la toate nivelurile, ar trebui să evite exportarea, fără discernământ, a propriilor dispute politice. Faptul că deputaţii români din Parlamentul european constituie două tabere distincte care îşi aruncă una alteia în faţă acuzaţii teribile, cu semnificaţie strict locală şi adesea greu inteligibilă în afară, este grotesc. Subiectele româneşti sunt cu siguranţă europene, dar numai în măsura în care reuşesc să atingă un nivel mai înalt de generalitate care să le facă relevante pentru toţi sau cel puţin pentru un număr mai larg decât numărul strict al deputaţilor aleşi în România.

Dacă, ipotetic, socialiştii, liberalii şi democrat-liberalii români ar iniţia o dezbatere relevantă pentru marile preocupări şi îngrijorări ale momentului, ei ar putea deveni, dintr-o dată, centrul neoficial al Parlamentului european. Dacă disputa lor ar fi definitorie pentru dilemele care frământă Europa, ei ar părăsi „periferia” simbolică în care se scaldă astăzi fără speranţe. Totul depinde, aşadar de anvergura intelectuală şi de limpezimea morală a celor care iniţiază şi poartă o dezbatere.

Din nefericire însă deputaţii din România la fel ca la reuniunea din ianuarie organizată de social-democraţi sau ca la dezbaterea mai veche privitoare la mineritul cu cianuri au rămas cantonaţi în adversităţile lor „intraductibile”, care nu îşi au, altfel spunând, un corespondent în preocupările celorlalţi. De aici şi impresia unora că sunt nedretăţiţi de cei care nu au înţeles bine şi satisfacţia înşelătoare a altora că au fost confirmaţi în antipatiile lor.

În realitate intriga politicii româneşti nu este cu totul inteligibilă, căci conţine multe lucruri nespuse şi subînţelese ca şi destule bănuieli nedemonstrabile şi de aceea strădania de a o prezenta nepărat celorlalţi şi de a cerşi confirmări este cu totul neprielnică.

A rezolva anumite dispute pe teren naţional (a spăla rufele în familie) nu înseamnă a ascunde corupţia de ochii lumii, nu înseamnă a favoriza răul în numele naţionalismului, ci pur şi simplu, a face efortul personal, moral şi intelectual de a rezolva o problemă dificilă. În cele din urmă e un act de responsabilitate personală.