Perestroika, glasnost şi sfârşitul Uniunii Sovietice

E o legendă, o figură simbolică, un om din cărţile de istorie: deopotrivă respectat şi controversat. Acum 20 de ani, la 11 martie, a început ascensiunea lui Mihail Gorbaciov şi decăderea Uniunii Sovietice şi a întregului bloc comunist.

La 11 martie 1985, îmbătrânitul birou politic îl alege pe Gorbaciov ca secretar general al PCUS – un schimb de generaţii care a iniţiat destrămarea politică a Uniunii Sovietice şi încetarea războiului rece. În doar câteva luni, Gorbaciov avea să concedieze zeci de miniştri şi activişti de partid, să iniţieze măsuri pentru corectarea cursului economic al ţării şi să pornească o politică de reforme sociale. ”Glasnost” – deschidere – şi ”Perestroika” – restructurare – aveau să devină simboluri ale erei Gorbaciov. El însăşi vorbea despre o a doua ”revoluţie rusă”.

Gorbaciov însă nu a canditat la şefia partidului comunist cu intenţia de a demola socialismul. Din contră, el a încercat revigorarea sistemului pentru a-l face mai eficient. ”Nu ne-am dezis de socialism, nu vrem să-l trădăm, ci să-i conferim o mai bună calitate şi să-i dăruim mai mult potenţial uman.”, preciza el atunci.

Sistemul închistat al economiei planificate se dovedeşte a fi ineficient. Uniunea Sovietică era izolată politic, domeniul sănătăţii şi al educaţiei erau într-o stare catastrofală, corupţia pătrunsese în partide, iar politica externă de expansiune militară şi proiectele de înarmare generau costuri enorme.

Omul cel nou din fruntea partidului, dorea restructurarea partidului comunist şi al societăţii, dorea stimularea iniţiativelor private, introducerea uner elemente ale economiei de piaţă, transparenţa sistemului informativ şi iniţierea unei noi politici externe: destindere în locul ameninţării atomare.

Gorbaciov dorea însă menţinerea sistemului partidului unic. El cerea reînoirea societăţii sovietice conform ”principiilor leniniste” – dar nu reiese prea clar ca însema aceasta. Mulţi au criticat aceste măsuri, unii deoarece vedeau cum odată cu ordinea stabilită, le dispăreau privilegiile. Alţii doreau măsuri mai radicale. Gorbaciov făcea impresia de a fi nesigur, ezitant, poporul îl numea ironic ”boltun” – flecar. Decăderea comunismului nu mai putea fi însă oprită.

În politica externă şi de securitate, Gorbaciov a iniţiat paşi spre dezarmare şi destindere. În 1988 a început retragerea trupelor sovietice din Afganistan, bugetul pentru apărare a fost redus, soldaţii ruşi retraşi din RDG, Cehoslovacia şi Ungaria. Germania răsăriteană a intrat astfel, într-o criză de legitimitate – neuitate sunt cuvintele lui Gorbaciov cu care acesta îi cerea lui Erich Honecker să iniţieze la rândul său reforme: ”viaţa îl pedepseşte pe cel care vine prea târziu. ”La scurt timp după aceea s-a prăbuşit regimul comunist al lui Honecker şi a fost iniţiată unificarea celor două state Germane.

La aproape cinci ani de la alegerea sa ca secretar general, la 25 martie 1990, Mihail Gorbaciov a devenit preşedintele Uniunii Sovietice. Nu s-a menţinut însă mult în fruntea statului. În vara anului 1991, o înceracare de lovitură de stat a antireformiştilor a eşuat. Rivalul lui Gorbatschov, Boris Elţin i-a sărit prompt în ajutor. Imperiul sovietic începe să se destrame. Ţările baltice s-au declarat independente, iar alte republici sovietice le urmează exemplul. Încercarea lui Gorbaciov de a menţine federaţia sovietică în viaţă a eşuat.